După cum știm cu toții, există mai multe feluri de somn. De fireasca stare fiziologică, aceea care, spun dicționarele, survine periodic în alternanță cu starea de veghe, se ocupă specialiștii. O cercetează cu instrumente științifice și aparate perfecționate.
Pe noi, profanii, ne încântă concluziile minuțioaselor cercetări, mai ales când somnul este pus în relație cu visul, tărâm fascinant și enigmatic. Și tot noi, profanii, facem cunoștință cu celelalte feluri de somn ale semenilor noștri. De exemplu, unul – nici nu știu cum să-i spun, care se instalează lent și este relativ durabil.
Amicul îmi povestea deunăzi ce auzise de la alt amic, pe care personal n-am avut plăcerea de a-l cunoaște. Acesta din urma își amintea de un personaj minunat, și vechi, și nou. Îl numea provizoriu și nepotrivit „omul nostru”. Prin urmare, omul nostru fusese promovat. Se bucurase nespus, făcuse promisiuni, prezentase planuri mărețe. Părea că are o energie inepuizabilă. După un timp, omul nostru dădu însă semne de plictiseală. Din plictiseală căzu în melancolie, din melancolie într-un fel curios de oboseală. Își luă un lung și binemeritat concediu. „Toți avem nevoie de odihnă”, comentară binevoitorii.
Când concediul se isprăvi, omul nostru reveni la lucru și mai bucuros. Avea un zâmbet radios, încât ți se făcu jenă să-l sâcâi cu neliniștile tale, cu idei, cu propuneri. Totuși, după un timp, aflat în fața lui cu probleme curente, se ivi ocazia să observi. Cu zâmbetul pe buze, omul nostru dormea liniștit, cu ochii deschiși. Din când în când murmura: „De ce te agiți tu atâta, vrei să obosești?” Apoi spuse plin de candoare: „N-am avut timp, poate peste două săptămâni... Doar n-au intrat zilele în sac.” Și până să mai zici ceva, zâmbetul îi reapăru pe buze. Radios.
Comentarii