În cărțile de istorie (poate și de școală, dar ore de istorie nu se prea mai predau), 1990 va fi , ca se vrea sau nu se vrea, “început de calendare”, putem zice, după Ion Barbu. Dar 1989 este, într-un fel, și 1990, pentru că și el este parte a Revoluției, este an decisiv al ei, cu bunele și cu relele sale.
Pentru 2010, Institutul Revoluției și-a fixat, de aceea, ca țintă specială, rememorarea și lămurirea pentru istorie, cât se mai poate încă, a înțelesului evenimentelor din cele 365 de zile de tulburări dar și clarificări din siajul Revoluției. Un an dens, încărcat, învălmășit, tensionat, din care Directorul Științific al Institutului, prof. Ion Calafeteanu extrage: încercarea, din 12 ianuarie, de a întoarce cursul Revoluției, Târgu-Mureș – martie, alegerile din 20 mai, București – 13-15 iunie și tot fenomenul Piața Universității care s-a încheiat în acele zile, căderea guvernului român în septembrie, elaborarea Constituției României, care va intra în vigoare la 13 decembrie 1991, dată ce marchează, ea de fapt, momentul final al Revoluției Române, după unii exegeți (Razvan Theodorescu, Gelu Voican Voiculescu).
Un an în care resorturile noii puteri abia ieșită din Revoluție, putere încă nu constituțională, au fost serios solicitate, un an al lui “care pe care”, cum ar fi zis Lenin.
2010 are, însă, și problemele sale la zi, pe care Ion Iliescu, Claudiu Iordache, Dumitru Mazilu și alți protagoniști de acum două decenii le văd a fi, în speță, virulența unui nou val de detractori (din țară și din străinătate) ai Revoluției și, mai grav, încercările de confiscare a principalelor rezultate ale Revoluției. Acad. Dinu C. Giurescu exemplifică prin tentativele de instaurare a unui regim totalitar, “de tip Lukasenko” și de suprimare a Senatului și se miră de slaba reacție de împotrivire a partidelor de opoziție și a mass-media.
2010 mai este încă un an al umanei, dureroasei, dar și prozaicei, penibilei, stupidei, ridicolei, îndelungatei, interminabilei dispute despre omologarea martirilor, revoluționarilor și luptătorilor cu merite deosebite în Revoluție. Pe masura trecerii timpului, rândurile revoluționarilor deveniți ca atare peste noapte se îngroașă, iar recunoștinșa (materială) din partea statului se subțiază.
Și încă un subiect, de suflet: frustrarea Timișoarei, ingratitudinea, de ieri și de azi, față de temerarii timișoreni din 1989, peste care Lorin Fortuna și alții nu pot trece.
Despre toate acestea s-a vorbit la simpozionul Institutului Revoluției din 10 Martie consacrat Timișoarei.
Comentarii