Reflecţiile Comandantului Fidel: Pericolele care ne ameninţă

Este cunoscut faptul că homo sapiens există de acum aproximativ 200 000 de ani, ceea ce echivalează cu un spaţiu minuscul de timp scurs de când au apărut primele forme de viaţă elementare pe planeta noastră acum circa 3 miliarde de ani.
   
Răspunsurile la insondabilele mistere ale vieţii şi naturii au avut în general un caracter religios. Ar fi lipsit de sens să pretindem că a fost altfel, şi am convingerea că întotdeauna aşa va fi. Cu cât mai mult avansează ştiinţa în explicarea universului, spaţiului, timpului, materiei şi energiei, infinitele galaxii şi teorii despre originea constelaţiilor şi stelelor, atomilor şi  fracţiunilor acestora care au  dat  origină vieţii şi scurtimii acesteia, şi milioanele şi milioanele de combinaţii pe secundă  care-i conduc existenţa,  cu atât mai multe întrebări îşi va pune omul în căutare de explicaţii care  vor fi  tot mai complexe şi dificile.
  
Cu acât mai mult se străduiesc oamenii  în căutarea de răspunsuri la nişte  probleme atât de profunde şi complexe care se leagă de inteligenţă, cu atât vor merita eforturile pentru a-i scoate din colosala ignoranţă despre posibilităţile reale  a ceea ce specia noastră inteligentă a creat şi este capabilă să creeze.  A trăi şi a ignora acest lucru este negaţia totală a  condiţiei noastre umane.
  
Ceva, totuşi, este absolut cert, foarte puţini îşi imaginează cât de aproape poate fi de dispariţie specia noastră. Acum aproape 20 de ani, la o Conferinţă Mondială a Mediului de la Rio de Janeiro, am abordat acest pericol în faţa unui public select de Şefi de State şi de Guverne care a ascultat cu respect şi interes, deşi deloc preocupat de riscul pe care-l vedea  la distanţă de secole, poate milenii. Pentru ei, cu siguranţă, tehnologia şi ştiinţa,  plus un simţ elementar de responsabilitate politică,  ar fi capabile să-l prevină.  Cu o fotografie mare de personaje importante,  cei mai puternici şi influenţi dintre ei,  s-a încheiat  în mod fericit acea importantă Conferinţă. Nu exista nici un pericol.
   
De schimbarea climatică abia dacă se vorbea. George Bush, tatăl, şi alţi  străluciţi lideri ai Alianţei Nord-atlantice, se bucurau de victoria asupra  comunităţii socialiste europene. Uniunea Sovietică a fost dezintegrată şi ruinată.  Un imens debit de  bani ruseşti  a trecut în băncile occidentale,  economia ei s-a dezintegrat,  iar scutul defensiv în faţa bazelor militare ale NATO fusese  demontat.
   
Fostei  super-puteri care a contribuit cu vieţile a peste 25 de milioane  din fiii ei în al doilea război mondial, i-a rămas numai capacitatea de răspuns strategic  a puterii nucleare,  pe care s-a văzut obligată s-o creeze după ce Statele Unite au dezvoltat în secret arma atomică lansată asupra a două  oraşe japoneze, când adversarul învins de  avansarea necontenită a forţelor aliate  nu mai era  în stare să lupte.
    
Aşa a început Războiul Rece şi fabricarea a mii de arme termonucleare, tot mai distructive şi precise, capabile să anihileze de câteva ori populaţia planetei.  Confruntarea nucleară totuşi a continuat,  armele  au devenit  tot mai precise şi mai distructive. Rusia nu se resemnează cu lumea unipolară pe care vrea s-o impună Washington-ul. Alte ţări ca China, India şi Brazilia  se dezvoltă cu o neobişnuită forţă economică.
   
Pentru prima dată, specia umană, într-o lume globalizată şi plină de contradicţii, a creat capacitatea de a se distruge pe sine însăşi.  La asta se adaugă arme de o cruzime fără precedent, ca cele bacteriologice şi chimice, cele cu napalm şi fosfor, care sunt folosite contra populaţiei civile şi se bucură de o totală impunitate, cele electromagnetice şi alte forme de exterminare.  Nici un colţ din adâncimile pământului  sau al mărilor n-ar fi la adăpost de actualele mijloace de război. Se ştie că au fost create zeci de mii de artefacte nucleare, inclusiv portabile. Cel mai mare pericol vine de la decizia liderilor cu asemenea facultăţi în luarea deciziilor, când eroarea şi nebunia, atât de frecvente în natura umană, pot conduce la incredibile catastrofe.

Au trecut aproape 65 de ani de la explozia primelor artefacte nucleare, la decizia  unui tip mediocru care după moartea lui Roosevelt a rămas la cârma puterii bogate americane. Astazi sunt opt ţări care, în majoritate cu  sprijinul Statelor Unite, dispun de aceste arme, şi câteva dispun de tehnologie şi resurse pentru a le fabrica în cel mai scurt timp. Grupări teroriste, alienate de ură, ar putea fi capabile să le folosească, la fel cum guvernele teroriste şi iresponsabile n-ar ezita să le folosească dat fiind  comportamentul lor genocid şi incontrolabil.

Industria militară este cea mai prosperă din toate şi Statele Unite cel mai mare exportator de arme.
Dacă scapă de toate riscurile menţionate, pentru specia noastră rămâne unul şi mai mare, sau cel puţin cel mai greu de înlăturat: schimbarea climatică.

Omenirea numără azi şapte miliarde de locuitori, şi curând, într-un interval de 40 de ani, va atinge nouă miliarde, o cifră de nouă ori mai mare decât acum. Abia 200 de ani. În timpurile Greciei antice, îndrăznesc să presupun că eram de circa 40 de ori mai puţini pe toată planeta.
Uimitor la specia noastră este contradicţia  dintre ideología  burgheză imperialistă şi supravieţuirea speciei. Deja nu mai este vorba să existe dreptate între fiinţe, astazi mai mult decât posibil şi imperios; ci dreptul şi posibilităţile de supravieţuire.
Cu cât orizontul de cunoştinţe se amplifică până la limite niciodată înainte concepute, cu atât mai mult se apropie abisul spre care omenirea este împinsă. Toate suferinţele cunoscute până azi sunt abia o umbră a ceea ce omenirea ar putea avea în viitor.
 
Trei lucruri s-au întâmplat în numai 71 de zile, peste care omenirea nu poate trece cu vederea.
La 18 decembrie 2009, comunitatea internaţională a suferit cea mai mare nenorocire din istorie, în încercarea de a căuta  soluţie la cea mai gravă problemă care amenita lumea în acest moment: necesitatea de a se pune capăt urgent gazelor cu efect de seră care provoacă cea mai mare nenorocire cu care se confrunta azi omenirea. Toate speranţele fuseseră puse în Conferinţa de la Copenhaga  după ani de pregătire după Protocolul de la Kyoto, pe care Guvernul Statelor Unite – cel mai mare poluator din lume – şi-a permis luxul să-l ignore. Restul comunităţii  mondiale, de 192 de ţări, acum inclusiv Statele Unite, se angajaseră să promoveze un nou acord. A fost atât de ruşinoasă încercarea  americană de a-şi impune interesele hegemoniste încât, violând cele mai elementare principii democratice,  au încercat să impună condiţii inacceptabile pentru restul lumii în mod antidemocratic, în virtutea angajamentelor bilaterale cu un grup de ţări influente din Naţiunile Unite.

Statele care fac parte din organizaţia internaţională au fost invitate  să semneze un document care  constituie o batjocură, în care se vorbeşte despre contribuţii viitoare pur teoretice pentru a stopa schimbarea climatică.

Nu trecuseră încă trei săptămâni când, în seara  zilei de 12 ianuarie, Haiti, ţara cea mai săracă de pe emisferă şi prima care a pus capăt odiosului sistem de sclavie, a suferit cea mai mare catastrofă cunoscută în această parte a lumii: un cutremur de 7,3 grade pe scara Richter, la numai 10 km adâncime şi la o distanţă foarte apropiată de coastele sale, a lovit capitala ţării, unde în casele  precare de lut trăia imensa  majoritate a persoanelor care au murit sau dispărut. O ţară muntoasă şi erodată de 27 000 kmp, unde lemnul constituie practic singura sursă de combustibil casnic pentru milioane de oameni.

Dacă în vreo ţară din lume o catastrofă naturală a constituit o imensă tragedie aceasta este Haiti, simbol al sărăciei şi subdezvoltării, în care trăiesc desendenţii accelora aduşi din Africa de colonizatori pentru a munci ca sclavi la stăpânii albi.

Evenimentul a emoţionat lumea în toate colţurile planetei, cutremurată de imaginile filmate a unor lucruri incredibile. Răniţi, însângeraţi, strigau printre cadavre după ajutor. Sub moloz zăceau corpurile fără viaţă ale fiinţelor pe care le iubiseră . Numărul victimelor  moarte, conform calculelor  oficiale, a depăşit 200 000 de persoane.

Ţara era deja sub intervenţia forţelor MINUSTAH, pe care Naţiunile Unite le-au trimis pentru a restabili ordinea subminată de forţele mercenare haitiene care, instigate de Guvernul lui Bush, s-au aruncat împotriva Guvernului  ales de poporul haitian. Câteva clădiri unde erau găzduiţi soldaţi şi şefi ai forţelor de pace s-au prăbuşit, provocând perderi dureroase.

Părţile oficiale estimează că, pe lângă cei morţi, circa 400 000 de Haitieni au fost raniţi şi câteva milioane, aproape jumătate din populaţia totală, au fost afectaţi.  Era un adevărat test pentru comuntiatea mondială, care după ruşinoasa Cofnerinţă din Danemarca avea datoria să arate că ţările dezvoltate şi bogate  ar fi capabile să facă faţă schimbării climatice din viaţa planetei noastre. Haiti trebuie să constituie un exemplu pentru ceea ce ţările bogate trebuie să facă pentru ţările din Lumea a Treia faţă de schimbarea climatică.

Poţi crede sau nu, sfidând datele, după judecata mea  incontestabile, ale celor mai serioşi oameni de ştiinţă  din lume şi imensa majoritate a persoanelor care gândesc că în ritmul actual al încălzirii, gazele cu efect de seră vor radica temperatura un numai cu 1,5 grade, ci până la 5, şi că deja temperatura medie este mai mare decât în ultimii 600 000 de ani, cu mult înainte ca specia umană să existe ca specie pe planetă.

Este absolut  de negândit că nouă miliarde de fiinţe umane care vor locui în lume în anul 20150 vor supravieţui unei catastrofe asemănătoare.  Rămâne speranţa că ştiinţa însăşi va găsi soluţia la problema energiei care azi obligă la a consuma în 100 de ani restul de combustibil gazos, lichid şi solid pe care natura l-a creat în 400 de milioane de ani. Ştiinţa poate va găsi soluţia pentru energia necesară. Întrebarea este de cât timp şi cu ce costura oamenii vor putea face faţă problemei, care nu este singura, deja multe alte minerale nerenovabile şi alte probleme cer o soluţie. De un lucru putem fi siguri, plecând de la toate conceptele cunoscute azi: steaua cea mai apropiată este la patru ani lumină de Soarele nostru, cu o viteză de 300 000 km pe secundă. O navă spaţială poate  parcurge această distanţă în mii de ani. Omul nu are alternativă decât să trăiască pe această planetă.
   
Ar fi părut inutil să abordez tema dacă la numai 54 de zile de la cutremurul din Haiti, un alt incredibil seism de 8,8 grade pe scara Richter, al cărui epicentru se afla la 150 km distanţă şi 47,4 adâncime la nord-vest de oraşul Concepción, n-ar fi provocat o altă catastrofă umană în Chile. Nu a fost cel mai mare din istorie în această ţară soră, se spune că un altul a atins 9 grade, dar de data aceasta nu a fost numai un fenomen seismic; în timp ce în Haiti, timp de ore s-a aşteptat un tsunami care nu s-a produs, în Chile cutremurul a fost urmat de un enorm tsunami care a apărut la coastele lui  la circa 30 de minute şi o oră, în funcţie de distanţă şi date care încă nu se cunosc cu precizie şi ale cărui valuri au ajuns până în Japonia. Dacă n-ar fi existat experienţa chiliană în materie de cutremure, construcţiile cele mai solide şi majoritatea resurselor, fenomenul natural ar fi costat viaţa a zeci de mii sau poate sute de mii de persoane.  Totuşi a făcut  circa o mie de victime, conform datelor oficiale publicate, mii de raniti şi peste două milioane de persoane au suferit  pagube materiale.  Aproape în tolitatea ei populaţia de 17 milioane 94 de mii 275 de locuitori, a suferit teribil şi încă suferă  consecinţele seismului care a durat  peste două minute, replici repetate, şi scene teribile şi suferinţe pe care le-a provocat tsunami de-a lungul  miilor de km de coastă.
  
Patria noastră este pe deplin solidară şi sprijină moral efortul material pe care comunitatea internaţională are datoria să-l acorde statului Chile. Dacă ar fi în puterea noastră să facem ceva, din punct de vedere uman, pentru poporul frate chilian, poporul Cubei n-ar ezita nici un moment să facă.

Gândesc că comuntiatea internaţională are datoria să informeze cu obiectivitate despre tragedia suferită de cele două popoare. Ar fi ceva plin de cruzime, injust şi iresponsabil să nu informezi popoarele lumii despre pericolele care ne amenită. Adevărul trebuie să prevaleze mai presus de meschinăria şi minciunile cu care imperialismul înşeală şi dezorientează popoarele.