Manea, manelist, manelizare - de Costin TUCHILĂ

Sunt folosite cu drag, pe toate (micile) ecrane, în toate felurile: serios şi „artistic”, ca titlu de nobleţe, ironic şi în derâdere, ca ţintă în care trebuie să tragi toate săgeţile din tolbă, iar serios pentru analiza unor aspecte fundamentale, s-ar zice, ale societăţii româneşti de azi. Diverşi analişti semnalează şi argumentează, unii convingător, alţii după cât îi ajută muşchii gândirii, manelizarea vieţii noastre. O sesizează în  politică, pe la alegeri, subiect fierbinte care face să explodeze micul ecran, cât e el de mic, o sesizează în viaţa socială, în – cuvânt arhaic – morală. Şi bineînţeles, în dulcea tradiţie, manelistul se ascunde unde nici nu te aştepţi, uneori chiar în cel care trage cu săgeata.
Dar asta e o altă problemă, desigur secundară. Important rămâne faptul că manelizarea progresivă este, din păcate, reală. Kitschul vulgar e foarte activ astăzi, atât de activ încât, dacă te atingi de imperiul lui şi eşti mai slab de înger, s-ar putea să te contaminezi, ca de un virus. Pentru că el este un virus, dar nimeni nu s-a gândit serios la pericolul epidemiei. Dacă s-ar gândi, ar trebui să găsească şi vaccinul, ceea ce nu e chiar la îndemână pentru că nu s-a inventat încă nici substanţa, nici reţeta.
Manelizarea nu mai e de ani buni un fenomen de cartier periferic. Altădată, maneliştii stăteau frumuşel la ei acasă, nu prea îndrăzneau să iasă din cercul lor, în care de altfel se simţeau minunat. Acum, dimpotrivă, se simt minunat numai dacă ies de acolo, dacă se bagă în faţă. Şi se bagă peste tot, complexul periferiei, care avea şi părţile lui bune, dispărând fără urme. Nu trece un sfert de oră să nu sesizezi cum vulgaritatea îmbrăcată în forme diverse s-a strecurat şi te invadează: de la jurnalele la ştiri în care se selectează cu dezinvoltură manifestările periferice, în care derizoriul ocupă locul întâi, la emisiuni de tot felul în care se dezbate neantul, la aşa-zise producţii de divertisment în care Manelistul, indiferent în ce „domeniu” activează dânsul, stă pe podium şi dirijează dezlănţuirea de obicei obscenă, cât mai obscenă ca să aibă, cred maneliştii, succes.
E foarte adevărat însă ce se spune: manelizarea nu se rezumă doar la sinistrele revărsări de figuri şi „întâmplări” de pe micile ecrane, pentru că, dacă ar fi aşa, ar fi un virus ceva mai uşor de evitat. Micul ecran e o boală de care te poţi totuşi feri. Nu se rezumă nici la şirul de orori de pe marile ecrane, foarte active şi ele în a propaga kitschul agresiv. Fenomenul în discuţie s-a extins, ca altădată ciuma, în cele mai banale aspecte ale vieţii cotidiene, invadată de prost gust şi kitsch în cele mai variate forme de manifestare şi cu toate ocaziile. Manelistul pluteşte în aer, rânjeşte şi abia aşteaptă să-i iasă în cale „victima”. Şi nici nu e greu, manelistul n-are mult de aşteptat, căci „victima” se găseşte şi ea pretutindeni şi din belşug…