Specialistul - de Costin TUCHILĂ

Acolo confraţii discută aprins despre starea romanului de tranziţie, dacă e postmodern, dacă nu mai e, de ce e, dacă se mai citeşte, cât de gros trebuie să fie... La auzul acestor probleme spinoase, criticul se simte în largul lui, la această masă trebuia să se aşeze de la început. Dă uitării chestia cu Nikolai şi cum i-o mai fi zis, aici el va avea un cuvânt greu de spus. Problema romanului, ce poate fi mai frumos – şi se pregăteşte să-şi înceapă peroraţia, doar de curând a publicat o serie de articole, le-or fi citit confraţii? Confraţii îl observă într-un târziu: „A, tu erai, specialistule, ei, ce bine că te văd, tu eşti în carne şi oase!”, îi întinde mâna cu bucurie unul dintre confraţi. Iată, în sfârşit, oameni normali care ştiu să-i recunoască valoarea, îşi zice criticul. N-apucă să-şi exprime la rândul lui bucuria, că aude: „Dragă, dar tu chiar ai citit romanul ăla despre care ai scris?”

Criticul face o pauză şi spune so­lemn: „Cu creionul în mână, dragilor, cu creionul... şi-aţi observat şi voi ce construcţie defectuoasă are!” „Cu creionul, cu pixul, mă rog – vine replica – despre construcţia defectuoasă mai vorbim, da’ până una-alta, să ştii că personajul principal e acolo o femeie, Eugenia, dragă, tu în cronică ai scris negru pe alb că e un bărbat între două vârste, Eugen, şi-ai dezvoltat o întreagă istorie a numelui, asta să nu-mi spui mie că e greşeală de tipar!”