Publicat: 4 Iulie, 2017 - 20:29
“Singurul lucru despre care merită să povestesti este inima omenească in conflict cu sine” - William Faulkner

Anul acesta se implinesc 2000 de ani de la moartea poetului Publiu Ovidius Naso trimis (in domiciliu fortat) la Tomis, printr-un decret de relegare, o formă mai usoară de exil, emis in anul 8 e.n. de către Octavian Augustus, pentru motive nu incă elucidate, dar,  cu mare probabilitate -  si luand drept bună referirea poetului insusi la cauze constand in “carmen et error” – generate de versurile considerate amorale din Ars Amatoria (sau Ars Amandi, publicată in anul 2 e.n., cu zece ani inaintea “relegării”) si incurajarea de către el a moravurilor libertine ale Iuliei Minor (19 i.e.n. – 29 e.n.), nepoata lui Augustus si mai ales a relatiei compromitătoare a acesteia cu senatorul Decimus Iunius Silanus. In drum spre Tomis poetul, plecat din Roma in momentul de plenitudine a gloriei literare, a scris primele părti din culegerea de elegii epistolare, intitulată Tristia, complectată după sosirea la destinatie cu incă trei cărti (in total in final au fost cinci). Acestora li s-a adăugat  Epistulae ex Ponto (in patru cărti) , apărută postum, urmată apoi de Ibis, un carmen polemic, impotriva unui fost amic, devenit denigrator al poetului si un despre pescuit (Halieutica). I se mai atribuie două scrieri in limba getică, rămase necunoscute pană astăzi: un carmen in care erau proslăviti Augustus, sotia acestuia, atotputernica Livia, mama lui Tiberius -   insensibil si el, ca si tatăl său adoptiv, la demersurile poetului pentru autorizarea revenirii in Urbe -  si alt carmen  de proslăvire a victoriei aceluasi Tiberius impotriva illirilor. Scopul ambelor scrieri era evident acela de a fi “reabilitat” si autorizat a se intoarce la Roma.  Viata pe malul Pontului, la “capătul lumii” (Tristia, 2.194; 3.4b.52; 3.13.12; 4.9.9) nu era, evident, suportabilă pentru un personaj obisnuit cu comoditătile, deliciile si vivacitatea Romei. Ovidius suferă evident de frig si de faptul că se află intr-un tinut inconjurat de barbari (3.10, 5.10). Se familiarizase insă oarecum cu limba triburilor din jurul cetătii. Scrie in Tristia (cartea II-a, elegia XIV): “Nun hic librorum, pre quos inviter alarque, / Copia: pro libris arcus et arma sonant, / Nullus in hoc terra recitem si carmina cuius, / Intellecturis auribus utar, adest, / Non quo secedam, locus est: custodia muri / Summovet insestos clausaque porta Getas “, adică (intr-o traducere aproximativă): “Nu este aici bogătie  de cărti din care să-mi hrănesc mintea, / in locul lor zăngănesc arcul si armele. / Nu-i nimeni care citindu-mi poemele le-ar putea intelege / Dacă eu insumi le-as citi. / Nici nu am loc unde sa mă retrag; paznicii zidurilor / si portile inchise ii indepărtează pe dusmănosii geti”. Si mai departe: “Threicio Scythicoque fere circumsonor ore, / Et videor Geticis scribere posse modis;/ Crede mihi, timeo, ne sint inmixta latinis / Inque meis scriptis Pontica verba legas”, adică, in rom.: “In juru-mi glăsuiesc aproape doar guri tracice si scitice, / si mi se pare că as putea scrie in versuri getice. / Crede-mă, teamă imi este că s-au strecurat printre cele latine / si că in ce scriu veti găsi pontice vorbe (1)”. Este usor să ne imaginăm ce cadou ar fi făcut Ovidiu protoconistilor romani - si chiar  si lui Vintilă Horia, autorul remarcabilului roman Dieu est né en exil. Journal d’Ovid ă Tomes  (Paris, Librairie Arthème Fayard, 1960) distins cu premiul Goncourt (pană la urmă neacordat, prin renuntarea autorului) – dacă de pe urma sa ar fi rămas cateva versuri in limba getilor. Ar fi fost integrate cu o mărturie cu autoritate lingvistică indubitabilă cele două mărturii scrise, situate la o distantă de secole una de alta, pe care se bazează multe supozitii lingvistice privind caracterul latin al limbii daco-getilor si continuatorilor lor: inscriptia “DECEBALUS PER SCORILO” de pe un vas probabil ritual  (sec. I e. n.) si exclamatia “Torna, torna fratre”,  rostită de un soldat „în limba părintească” în timpul unei campanii din 587 a armatei bizantine împotriva avarilor, în apropierea munților Haemus (Balcani), precum relatează Theophylactus din Simocata  (570-640) in Istoriile sale (2), scrise in 630.  Un text literar scris in “getică” de Ovidiu l-ar fi asezat, fără indoială, la temelia literaturii romane si Institutul de Istorie si Teorie Literară al Academiei Romane, condus candva de gigantul studiului istoriei literaraturii romane care a fost George Călinescu ar fi avut acum mult de lucru cu organizarea unei Sărbători Nationale dedicată celor două milenii de la disparitia  unui deja celebru (eventual) intemeietor al limbii literare romanesti: inefabilul Publius Ovidius Nasso, decedat in “tară străină”  (“provincialii” au primit cetătenie romană doar in 212, sub Caracalla).              

Tomitanul adoptiv pe care il ridicăm in slăvi astăzi ca pe o mărturie vie a contactului intre grecii getizati, getii grecizati si latiniii greco-getizati ce au contribuit – nu se stie incă bine cat – la viitorul proces al formării limbii si poporului roman, nu a fost un poet profund, dar a avut o extraordinară abilitate in elaborarea de poeme fluide, recitabile. A folosit un limbaj colorat, narativ, cu impact direct asupra cititorului, cu subtilităti expresive in descrierea de situatii psihologice complexe, precum in multe fragmente din Metamorfoze. In vremea relegării sale la Tomis opera era deja terminată, desi el insusi in Tristia - intr-un moment de criză si de gelozie fată de atentia avută candva  de Augustus fată de Virgiliu, pe langă care princeps senatus  intervenise ca să nu isi ardă, precum amenintase, manuscrisul Eneidei -   se indemna la arderea copiilor existente deoarece nu erau decat schite. Pornirea autodistructivă a lui Ovidiu din Tristi  ar trebui interpretată, după cum sustine unul dintre cei mai importanti cercetători ai operei sale, Eline Fantham (3),  ca expresie a disperării fată de atentia minoră de care se bucura din partea princeps senatus căruia indirect ii solicita astfel autorizarea revenirii la Roma.

In Metamorfoze Ovidiu a remodelat, intr-o manieră ingenioasă, 250 dintre cele mai populare mituri ale antichitătii greco-elenistice. Abordarea lirică a mitulurilor metamorfice nu era efectiv o noutate. In secolul al II-lea i.e.n. Nicandru din Colofon abordase in cinci cărti reunite sub titlul Metamorfoze (Heteroiúmena) tematici asemănătoare. Probabil scrierea lui Nicandru i-a inspirat si lui Ovidiu titlul propriei lucrări. Din ea  insă ne-au rămas putine fragmente, unele transmise de Parteniu din Nicea, grec, deportat in fragedă varstă la Roma, transferat apoi la Neapole, unde l-a instruit in greacă pe Virgiliu, nefiind astfel exclus ca in mediul familiei lui Augustus, frecventat de autorul Eneidei, să-l fi cunoscut si pe Ovidiu căruia sa-i fi deschis calea spre cunoasterea operei lui Nicandru, scrisă de altfel in hexametri, asa cum vor fi scrise si  Metamorfozele lui Ovidiu. Operele lui Ovidiu, si in mod special  Metamorfozele, au fost recuperate si s-au bucurat de un prestigiu enorm incă din vremea antichitătii tarzii. In Evul Mediu interesul pentru redescoperirea miturilor antice il readuce pe Ovidiu in atentia trubadurilor. Virgiliu, “maestru si model” il conduce pe Dante in Infern si Purgatoriu, in Limb fiind intampinati de marii poeti Homer, Horatiu, Ovidiu si Lucanus. De altfel unele pasaje din Divina Comedie lasă a se recunoaste o bună cunoastere a operei “relegatului” la Tomis. In vremea Renasterii Poliziano a reprelucrat unele dintre cele mai cunoscute mituri  prelucrate de Ovidiu, de emotionant efect fiind acela al lui Orfeu si Euridice care, impreună cu ansamblul “metamorfozelor” din textul ovidian, si-a făcut astfel intrarea pe poarta principală in grădina minunată a picturii mitologice a Renasterii si a prelungirilor sale in clasicismul baroc, pictura romantică si modernismul simbolist.

De altfel din Renastere si pană spre sfarsitul secolului al XIX-lea Metamorfozele lui Ovidiu concurează cu Iliada si Odisea in temele imaginarului mitologic pătrunse in  artele vizuale, literatură, muzică, teatru. Concurează (fără a pierde “competitia”) si cu alte opere, precum Eneida lui Virgiliu, Orlando furioso a lui Tasso – unde iluzionismului ovidian i se suprapune ironia spectatorului din culisele spectacolului lumii - si Ierusalimul eliberat al lui Tasso. In artele vizuale insă influenta Metamorfozelor nu este depăsită, intre secolele al XVI-lea si al XIX-lea, de influenta vreunui alt text literar. Fascinatia exercitată asupra pictorilor, de pildă, de Metamorfoze, slăbeste oarecum cu Romantismul, curent prea putin permeabil pentru spumosul spectacol al “povestilor” autorului latin. Imaginile inspirate de “metamorfozele” personajelor ovidiene deveniseră intre timp reprezentări simbolice, fixări ale visului in materie, sunete ale muzicii, scene de teatru. Ele au participat la plămădirea mesajelor artistice si indirect a educatiei generale. Unele “metamorfoze” ovidiene au indemnat la reflectie si au fost corelate la suflul vietii si la pulsatiile acesteia, la imponderabilele răbufniri ale sufletului, la specificul caracterelor. Printre acestea se numără si Mitul lui Narcis, una din cele 250 versiuni poetice narative ale miturilor selctionate in Metamorfoze.

 Legenda lui Narcis fusese in mod genial interpretată in pictură spre sfarsitul perioadei manieriste si inceputurile barocului de către Caravaggio, iar in plin secol al XVII-lea o transpusese in imagini Poussin,  neintrecutul maestru al interpretării miturilor metamorfice, despre care Bernini insusi, in vizită la Paris in 1655, oftand in fata panzei cu Inmormantarea lui Phocion,  spusese arătand spre propria frunte: “Signor Poussin lavora  di lă !” – in sensul că isis construieste cu inteligentă subiectul si compozitia.. Opere remarcabile inspirate de mitul lui Narcis, in versiunea vehiculată de  Metamorfoze, au produs in secolele al XIX-lea si al XX-lea numerosi pictori, printre ei preimpresionistul Turner (1775-1851), simbolistul Gustave Moreau (1826-1898), prerafaelitul William Waterhouse (1849-1917), suprarealistul Salvador Dali (1904-1989), celebru in Romania mai ales pentru lapidara felicitare adresată lui Nicolae Ceausescu cu ocazia proclamării sale ca Presedinte al Romaniaie publicată in “pompa magna” de “Scanteia” (“Vă felicit pentru instaurarea sceptrului prezidential. Mai toti pictorii de seamă l-au infătisat pe Narcis  privindu-se in apă ca intr-un hău devenit oglinda universului, lăsandu-se pradă fascinatiei exercitată de propria imagine, de Eul propriu imponderabil, inexistent, impalpabil, intr-o materie fluidă si generatoare de iluzii optice.

Termenul de “narcisism” a intrat in circulatie relativ tarziu, intr-un studiu din 1899 al doctorului Paul Näcke (1851- 1913), medic psihiatru si criminolog, cu studiile la Wurzburg si Leipzig, titularul unui azil la Colditz, unul dintre precursorii cercetărilor moderne  privind “biologia rasei”, cercetări de care sunt incă interesati “suprematistii albi” din Statele Unite; ideile acestora despre incompatibilitătile rasiale au pătruns – fapt comentat la timpul său pe larg de presa de peste Ocean – si in cercul restrans al acelei părti din grupul consilierilor presedintelui Donald Trump care l-au insotit si in victorioasa sa campanie electorală. Interesul pentru narcisism ca fenomen definibil din perspectivă psihanalitică, in termeni clinici, conectat la situatii vădite de exces de iubire de sine este si mai recent.  Originile sunt de identificat in studiile lui Otto Rank (1884-1939), de formatie filosofică, elev preferat al lui Sigmund Freud, care, asa cum se intamplă deseori, a exercitat o influentă asupra evolutiei studiilor psihanalitice ale maestrului.  Rank a fost a fost cel dintai om de stiintă care a studiat cu instrumentele disciplinei sale fenomenul artistic si miturile (6) . Tot el a fost primul psihoanalist care a aprofundat  efectele deviante ale vanitătii si egolatriei, ale narcisismului. Cadrul complex prezentat de Freud al manifestărilor narcisiste gravita in jurul teoretizării “retragerii” către subiect, in fazele primare ale vietii, a intregului “libido” (prin care invătatul indica in fapt energia psihică interioară),  pentru a se ajunge ulterior, in etapa “narcisismului secundar”, la retragerea (către sine) aceluiasi “libido” din “obiecte” (care in teoria psihanalitică  indică o persoană sau persoane reale in raport cu subiectul).  In anumite manifestări ale somnului, ipohondriei, indrăgostirii etc Freud vedea manifestări ale unui “narcisism secundar”, neglijate fiind alte manifestări derivante din mitul lui Narcis ce ar fi putut fi considerate, precum vanitatea, excesul de autostimă si auto admiratie.  Interesul psihanalizei pentru narcisism a generat studii despre dedublarea personalitătii, initiate cu o lucrare a aceluiasi Rank din 1914 cu titlul sugestiv Der Doppelgänger, reeditată in formă definitivă in 1925,  titlu si concept tradus in mod eronat in alte limbi precum “alter ego” sau “tovarăs imaginar”, semnificatia germanò fiind traductibilă doar perifrastic in “dublura ta, care merge alături de tine”, figura fără de care nu putem cunoaste dorintele noastre secrete, ce se ascunde in profunditatea gandirii si imaginatiei noastre (7).

Pe terenul psihanalitic al narcisismului explorat de Rank si Freud s-a dezvoltat teoria lui Jung despre Umbră, ca parte neacceptată a personalitătii, latură obscură si negativă a oricărui individ. Jung insusi considera că intalnirea cu propria Umbră este o intalnre cu sine insusi, că aceasta este precum un defileu pe care trebuie sa-l străbată “oricine coboară la propria origine” (8). Se intelege de la sine că in societatea umană intalnirea cea mai relevantă cu propria umbră se consumă in randul persoanelor de care depinde in mare măsură bunul mers al comunitătii de apartenentă si chiar si chiar existenta ei. “A ne intalni cu noi insine scrie filosoful italian Umberto Galimberti – inseamnă a intalni ceea ce nu am vrea sa fim si totusi suntem; inseamnă a-l cunoaste pe Mr. Hyde al Dr. Jekyll, pe “colocatarul secret” de care vorbeste Conrad, pe acel “dublu”al lui Dostoievski, imaginea noastră in oglindă, care nu ne linisteste nicicand”. (9)

După studiile de la inceputul secolului trecut ale lui Rank si Freud scrierile psihanalitice despre  impulsurile narcisiste au evidentiat că acestea sunt  proprietăti ale personalitătii (a “subiectului”) si stimuli de manifestare  a acesteia . Mai toate au gravitat in jurul a ceea ce fiinta umană făcand parte din “tipologia” narcisistă poate iubi, adică: 1. ceea ce el insusi este; 2. ceea ce el insusi era; 3. ceea ce el insusi ar vrea să fie; 4. persoana care a fost parte din sine insusi.

Intr-un studiu publicat in 1923, intitulat Ich und Du (Eu si Tu), considerat ulterior de comentatorii anglo-saxoni (in engleză a fost tradus abia in 1937) precum o premonitie, Martin Buber (1878-1965) a pus in evidentă modul in care impulsurile narcisiste duc adeseori la raportarea fată de ceilalti ca si cum acestia ar fi obiecte si nu semenii nostri. Lectura a posteriori a fost proiectată, evident, pe orizontul desfăsurărilor dramatice de după ascensiunea, instaurarea, victoria si prăbusirea nazismului.  După Buber fiinta umană nu poate să aibă acces la deplinătatea vietii dacă nu intră in relatia Ich-Du (Eu-Tu), in cadul căreia se recunoste diversitatea celuilalt, in acest mod fiecare din termenii pereche reprezentand două fiinte suverane, care nu se conditionează si nici instrumentează reciproc.

La inceputul anilor ’70 cel ce scrie aceste randuri a avut pentru prima dată contact direct, la Scuola Normale Superiore din Pisa, atat cu contributiile efectiv revolutionare in domeniul psihiatriei clinice ale profesorului Franco Basaglia (1924-1980), pe atunci director al Spitalului Psihiatric din Trieste, cat si cu mediile culturale si politice in care revolutionara sa abordare a problemei raportului “bolnavului mintal” – in acceptiunea psihiatriei clasice -  cu lumea zguduia situatii social-organizatorice institutionalizate. Nu este chiar o intamplare că noua viziune despre psihiatrie a lui Basaglia se consolidează in anii aparitiei si succesului cărtii lui Michel Foucault, Folie et Déraison. Histoire de la folie ă l'âge classique, Librairie Plon, Paris (f. a.:1961). Franco Basaglia a fost un practician inovator, o personalitate eclectică, influentată de proiectii filosofice diverse: teoria “elanului vital” a lui Eugéne Minkovski (1885-1872); existentialismul lui Martin Heidegger (1889-1976); ontologia fenomenologica a lui Sartre (1905-1980) din L'Être et le Neant – 1943, si ea inspirată de Sein und Zeit de Heidegger; conceptia despre conceptul de libertate a lui Merleau-Ponty (1908-1961), care presupune conditionarea intrucat  fiinta umană are un raport complex si ambiguu cu lumea, fiind inscrisă in ea si in viata semenilor in mod confuz, inextricabil. Basaglia a răscolit dimensiunea cea mai greu de pătruns a fiintei, nebunia si a propus o viziune socotită de multi absurdă, in afara logicii “spitalicesti”. A ajuns la la concluzia că nebunia nu este   o adevărată boală si că libertatea face bine si “nebunilor”, care trebuie să-si reformateze eul prin resolidarizare, in libertate, cu societatea. Dar acesta este un alt argument, oricum conectat la problematicile generale ale studiilor psihiatrice si psihanalitice de la sfarsitul anilor ’60 si din anii ’70 care aveau precum cutie de rezonantă modificările politice si economice cu grav impact social asupra societătilor industriale avansate sau a celor pe cale de industralizare accelerată: războiul din Vietnam, războiul rece, miscările pacifiste, protestele generationale etc. In această climă s-a născut cartea lui Erich Fromm (1900-1980), Anatomia destructivitătii umane, citită de mine in 1975, cand mi-am putut procura editia tipărită in italiană de Mondadori (10). Am recuperat aceeasi editie recent si am recitit-o, după atatia ani, nu fără a mă trece cativa fiori. Unele pagini m-au reproiectat intr-o realitatate umană si istorică diferită de aceea la care mă racorda cartea in urmă cu 42 de ani, corespunzătoare oricum spusei franceze “la même Jeannette autrement coiffée”. In partea a treia a cărtii, cea mai consistentă de altfel (in jur de 400 de pagini din totalul de 600), intitulată Varietătile de agresiune si destructivitate si respectivele conditii, sunt dedicate 10 pagini “pseudo-agresiunilor” si alte 33 “agresiunilor defensive”, in cadrul cărora un subcapitolas de 3 pagini priveste “agresiunea si narcisismul”. Restul cărtii a treia dedică in jur de 350 de pagini “agresiunilor maligne”, de care nu ne ocupăm aici. “In măsura in care este narcisist - scrie Fromm in subcapitolasul citat privind “agresiunea si narcisismul” - un individ are un dublu standard de perceptie. Doar el si lumea lui au un sens, in timp ce restul este mai mult sau mai putin gol si stins; tocmai de aceea persoana narcisistă vădeste mari lacune in evaluarea critică si este incapabilă de a fi obiectivă”. Dacă ar fi sa luăm ca orizont de referintă lumea politică de ieri si s-o privim astăzi prin prisma observatiei lui Fromm, “primul narcisist al lumii” - adică ceva mai mult decat “intaiul bărbat al Tării” sau “vulturul Carpatilor”, sau “un nou Pericle” -  ar fi chiar cel care proclamand sus si tare că el este intruchiparea formulei “America First”, subantelege prin aceasta nu doar “cea mai inteleaptă (tară –n.n.) si cea mai tare” ci si cea care isi poate impune toate vointele asuprara intregii suflări omenesti, “fără deosebire de religie si nationalitate” pentru al parafraza pe  defunctul lider de  la Scornicesti. Descrie sugestiv Fromm reactia comportamentală agresivă a narcisistului atunci cand altii il rănesc cu critica lor sau il demască atunci cand sustine ceva gresit.  “In acel caz, scrie autorul, el reactionează cu furie si manie intense, chiar dacă nu lasă sa se vadă sau nu este nici măcar constient”. Nu mai departe decat duminică 2 iulie un video devenit viral la scară planetară ni-l infătisează pe distinsul Presedinte al SUA tăvălindu-l pe podea (American President First!), intr-o infocată partidă de trantă, ce nu pare a fi doar de wrestling, pe un umanoid a cărui apartenentă institutională o dezvăluie doar un microfon cubic cu inscriptia CNN. Doar cu multă bunăvointă imaginile respective pot fi clasificate in pleiada manifestărilor vizuale de “narcisism defensiv”. Tinand cont de alergia dlui Trump la informatiile televiziunilor privind initiativele sale politice, considerate constant de el a fi “fake news”, acele imagini sunt de incadrat in categoria “narcisism la limita amenintării cu agresiunea”. Cand este vorba doar despre o dispută  cu CNN sau alte retele de televiziune,  o asemenea exteriorizare a eului rănit “mai trecă-meargă” – vorba romanului. Dar cand este vorba de amenintări ce puse in practică pot periclita securitatea globală,  transformandu-ne in cateva zeci de secunde pe toti in scrum, devierile narcisiste devin efectiv periculoase. Liderul nord corean, descendent pe linie masculină din “democraticul” Kim Ir Sen, nu este un monument de modestie: un tip din nomenclatură suspectat de trădate se pare că a fost aruncat intr-un tarc cu 100 de caini infometati (importarea leilor fiind imposibilă din cauza embargoului). Experimentarea de rachete balistice de către nord-coreeni nu este nici ea o initiativă lăudabilă, desi statul respectiv este incă suveran si recunoscut, membru ONU din 1991.  “Marele lider” este si el un narcisist căruia nu-i plac agresiunile “benigne”; le preferă pe cele maligne in raport cu persoanele. Este insă de văzut dacă se poate impinge pană acolo incat sa provoace o agresiune malignă impotriva unui stat ce poate reduce Corea de Nord la scrum, si odată cu ea – prin efectul bumerang - Corea de Sud si Japonia  la cenusă, restul lumii făcandu-l sa ardă pe contul tertilor, prin interventii in mansa imediat după “first strike”. Momentan cei doi Narcisi ai nostri isi pot regăsi chipurile, spre amurg sau dimineata, in oglinda fantanilor din grădinile palatelor unde sunt adăpostiti, unul proiectat pe fundalul primăvăratic al muntilor Coreei, inconjurat de flăcările rachetelor balistice decolate spre Alaska, celălalt  inconjurat de o flotă navală invincibilă, cu două trei port-avioane la centrul formatiei asemănătoare cu un imens dragon, care se apropie amenintătoare de Marea Chinei scotand flăcări din toate unitătile. Noi ne inselăm adeseori in evaluarea persoanelor al căror narcisism poate genera periculoase derive sociale. Fromm făcea observatia, altminteri destul de banală, că dacă o persoană a ajuns sa aibă un anumit succes in domeniul artei, stiintei, sportului, afacerilor sau politicii, atitudinea sa narcisistă poate să pară “nu doar realistă si ratională, ci să si fie alimentată de admiratia altora; in acest caz el va putea să dea frau liber propriilor izbucniri narcisiste, deoarece a fost confirmat social”. In legătură cu mult discutatul Tratat de la Paris  - care efectiv este un prim pas, important, pentru constientizarea la nivel mondial a problemei contributiei activitătilor umane generatoare de CO2 si poluanti la schimbarea climei si incălzirea globală, cu efectele ei de la un punct incolo ireversibile asupra vietii – un sef de stat responsabil nu poate răspunde că el “a fost ales de minerii din Pittsburg”, membri de altfel ai comunitătii planetare pe care, cu iresponsabilitate, ne pregătim sa o distrugem, cu ajutorul “pretios” al republicanilor negationisti din congresul S.U.A. si al narcisismului trumpian. La Taormina, in Italia, intre 25-27 iunie a-c., la intalnirea G7, ciocnirea in jurul Tratatului de la Paris a fost evidentă, cum evident a fost faptul că acest tip de intalniri la varf (6 tări NATO + Japonia) sunt perfect inutile din moment ce nu sunt implicati marii actori ai economiei si politcii mondiale, tip China, India, Rusia etc.  “Arogantă fără gandire”, a taxat, intr-un interviu di 3 iunie, primarul Parisului, doamna Ana Hidalgo, presedinte al C40, network al principalelor orase di lume angajate in lupta impotriva actiunilor umane ce contribuie la incălzirea globală, pozitia adoptată in legătură cu această problemă de domnul presedinte Trump.

Liderul narcisist, nota Fromm, “nu foloseste carisma sa narcisistă doar ca instrument de succes politic, indispensabil, ca si aplauzele, pentru echilibrul său mintal. Idea de a fi exceptional, infailibil, se bazează pe mania sa de grandoare si nu pe rezultatele ajunse ca fiintă umană”. Narcisul timpurilor moderne nu mai este doar fiinta din Metamorfoze, efebul pedepsit de nimfa Echo a se privi in apă deoarece nu i-a impărtăsit iubirea, un tip de mare frumusete dar marginal in guvernarea destinelor oamenilor, care in ape isi admiră lasciv identitatea. Narcisul modern si “post modern” este o incrucisare genetică intre Omul-Zeu al unui mit static si Supraomul lui Nietsche, devenit erou de cartoane animate semicomice si de filme gen Superman, si ele semicomice.  SuperNarcisul  secolului al XX-lea, un zugrav aspirant pictor, inzestrat insă cu cu o logoree construintă cu “arta”  de a se adresa tuturor refulărilor, a produs o catastrofă mondială. Narcisii Mileniului al Treilea  vor fi probabil redimensionati in aspiratiile lor vizionare de gravitatea situatiei in care se află planeta si de rationalitatea cu care trebuie tratate problemele lumii, inclusiv raportul intre Marile Puteri. Ascensiunile Narcisilor in viata publică este de altfel evidentă si chiar ingrijorătoare. Multe se aseamănă cu “ascensiunea lui Arturo Ui” din piesa lui Brecht, pusă magistral in 2012 in scenă, la Teatrul Odeon, de Dragos Galgotiu. Replica “Cine nu este cu mine este impotriva mea”, intregită cu indenmul “Votati!”, sintetizează trecerea de la narcisismul benign la narcisismul “de comandă”. Rostită de actorul Ionel Mihăilescu a răspandit, se pare, in sala teatrului  multi fiori.

 Avem situatii de “ascensiuni narcisiste” si in Romania: “tară mică, dar cu valori multe”, cum spunea cineva. Intr-o democratie republicană consolidată insă, precum cea franceză, “alunecarea” din ultimele săptamani a prezidentialismului spre “monarhizare”, accentuată si de simbolistica unei modificate ritualitătii institutionale (Assemblèe Nationale s-a reunit in ultimele două săptamani de două ori la Versailles, in palatul Regelui Soare), evidentiază, impreună cu alte măsuri nu doar “de ceremonial”, o irezistibilă tendintă narcisistă, benignă dar decizionistă, a lui Emanuel Macron. Nu mi se pare că generalul De Gaulle, un om “dintr-o bucată”, care a repus Franta “pe roate” in Război si după (“En Marche” este numele formatiei electorale “inventate” cu o mutare efectiv genială, din perspectiva  alegerilor, de Macron), ar fi suferit de  “manie de grandeur”. Era constient de grandoarea Tării Sale, căreia ii subordona, disciplinand-o, propriile energiile intelectuale, de patriot si de militar. In memoria mea este vie imaginea lui De Gaulle trecand pe Champs Elysées, spre si de la biroul său, la orele de varf, in plin trafic, fără ca pentru el să se oprească circulatia. Călătorea singur pe bancheta din sapte a unui Citroen obisnuit, productie natională, fără escortă de masini si cu un singur deschizător de drum, un “motard” care nu-si activa semnalizatorul luminos sau acustic. Văzandu-l in retrovizor toti automobilisti se trăgeau in dreapta si in stanga, facand partie. Era toamna anului 1968; am intrebat un pieton ce se intamplă: “ C’est Le Général qui passe”, mi s-a spus. Si a strigat: “Vive le Général De Gaulle! Vive la France!”, exact cum strigau pe străzi parizienii in ziua de 23 august 1944. Nu mi se pare că la Bucuresti, in aceeasi zi, s-ar fi auzit pe străzi strigandu-se “Trăiască Regele!”. La Taormina, asezare greacă formată de locuitorii din Naxos in 734 i.e.n., unică prin perspectiva asupra Mediteranei si prin monumentele sale, coloana presedintelui Trump, formată din 40 de masini, multe super blindate, a ocupat practic tot centrul urban. In conditiile in care pană si păsările fuseseră alungate din cer. Nu stim ce ar fi spus despre această regie narcisistă călătorul cu grad de General care trecea pe principala stradă a Parisului.

 “Succesul si popularitatea sunt, pentru narcisisti - ne spune Fromm – autoterapii impotriva depresiunii si nebuniei. Luptandu-se pentru ajungerea propriilor obiective ei luptă, in realitate, pentru propria lor sănătate mintală”. Narcisistii aflati in defensivă in timpul exercitării functiunilor importante in stat, pot deveni agresivi atunci cand confruntandu-se cu insuccesele folosesc toate mijloacele, inclusiv solutiile extreme, pentru a reajunge populari, a avea succes, a recastiga terenul.  In acest caz se transformă in pericole publice deoarece isi prefixează inamici imaginari, care pot fi fixati prin mass-media ca atare in mentalul colectiv, ceea ce ii conferă narcisistului mare margine de manevră si ii poate deschide calea către initiative hazardate. O bătaie de aripi in plus in jurul unui avion ce zbura zilele trecute deasupra mării Baltice, in ape internationale, avand la bord ministrul rus al apărării, ar fi putut declansa, de pildă, o catastrofă inimaginabilă. Narcisii deghizati dimineata in miei si la amiază travestiti in lei sunt o categorie politică infectată de minciuna si demagogia injectată in corp cu lichidul in care a fost dizolvat morbul puterii. Nu pot să mi-l imaginez  pe un Abraham Lincoln al zilelor noastre sculandu-se dimineata si imaginandu-se in oglindă la plimbare in desert, la poalele unui zid de 3000 de kilometri, inalt 9 metri si format din panouri solare incastrate in otel, producătoare de energie electrică, pentru o “autofinantare” de 20 miliarde de dolari. Nu mi-l imaginez nici pe Donald Trump in bunkerul din subsolul Casei Albe privindu-se intr-un ecran de computer pe cale de aprindere si exclamand, la vederea unui stol de rachete zburand ca porumbei ai păcii in dublu sens, către Moscova si Deveselu, intre Siberia si New York.

A te privi intr-un ecran, ca in apa de izvor in care se privea Narcis, visandu-te Comandat Suprem al Lumii ar putea fi apogeul imaginatiei narcisiste. “It is a beutiful day!”, se pare că ar fi fost dispus să spună acesta, inainte de a stinge toate luminile.  Nu sunt foarte sigur insă că după ultima testare de către Corea de Nord, in ziua de 4 iulie, a unei  rachete balistice in măsură sa ajungă Alaska, Narcisul miliardar, care spre deosebire de confratele antic a răspuns atat dragostei nimfelor de el fascinate cat si chemării oglinzilor, nu va fi tentat să franeze avanturile belicoase ale alter ego-ului său, Narcisul de la Pyongyang, din “responsabilitate” pentru viitorul electorilor “de la Pittsburg”.  (O analiză de Grigore ARBORE)

Note:

(1). Reper pentru traducere: Izvoare privind Istoria României (Fontes ad Historiam Dacoromaniae pertinentes), vol. I. De la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus, București, 1964. Controlare si cu: http://www.dacoromanica.ro/.                                                                                                            

(2). Nicolae Saramandu, „Torna, torna, fratre”, Fonetică și dialectologie, Editura Academiei Române, XX-XXI/2001-2002, pp. 233-252 (accesibil si online). Vezi si excelenta carte (traducere si ingrijire Haralambie Mihăescu) Teofilact din Simocata, Istoria bizantină. Domnia împăratului Mauricius (582-602), Ed. Academiei, Bucuresti 1985.

(3) Elaine Fantham, Ovid's Metamorphoses, Oxford University Press, 2004, New York, p. 4 si urm.

(4).Pentru raportul lui Ovidiu cu poetii elenistici cf. Karl Galinsky, Ovid's Metamorphoses. An Introduction to the Basic Aspects, University of California Press, 1975.

(5). “Kritisches zum Kapitel der normalen und pathologischen Sexualität” , in Archiv für Psychiatrie, Berlin, 1899, v. 32, 356-386.

(6). Una dintre primele sale scrieri de tinerete orientate astfel este Der Mythus von der Geburt des Helden (1909) pe care o cunosc in versiunea italiană:  Il mito della nascita dell'eroe. Un'interpretazione psicologica del mito, a cura e prefazione di Francesco Marchioro, Sugarco ed., Milano, 1987. Pentru narcisism: Otto Rank, "Un contributo al narcisismo", Jahrbuch fur psychoanalyt. Forschungen, Bd. III,1911.

(7)  Otto Rak, Der Doppelgänger. Eine psychoanalytische Studie. Reprint der Ausgabe von 1925 mit einem Nachwort von Mladen Dolar, Turia und Kant, Wien, 1993. Pentru informatii generale: Francesco  Marchioro, Biografia e Opere di Otto Rank, in O. Rank, Sogno mito e poesia, Fattore Umano ed., Roma. 2015.

(8). Vezi Jung C. G., Lotta con l’Ombra (1946), in Opere, vol. X, Bollati Boringhieri, Torino, 1986. Vezi si: Marina Valcanreghi, Il doppio e l' ombra, in culegerea Psicanalisi del compagno segreto, Club del Libro, Milano, 1991.

(9). Umberto Galimberti, Niente paura, è solo un sosia, in La Repubblica, 12 august, 1998.

(10). Erich Fromm, The anatomy of human destructiveness, Holt - Rinehart and Winston, New York, 1973. In it.: Erich Fromm, Anatomia della distruttivită umana, Milano, Arnaldo Mondadori, Milano, 1975.

____________________________

De acelasi autor: