Odată cu alegerile de la liberali, personajul politic se aşează în făgaşul unor reforme, cel puţin deocamdată, de tip organizatoric. PNL-ul este cel de-al treilea partid care-şi schimbă conducerea la acest început de an post-electoral când, teoretic, ar fi trebuit sa acţioneze concluziile desprinse din bilanţurile la urne.

Primii care s-au angajat pe calea schimbării au fost social-democraţii. Cu povara unor înfrângeri repetate şi cu o drastică scădere a ratingului, aceştia au găsit soluţia într-un schimb de generaţii. Ponta este cel mai tânăr preşedinte pe care l-au avut de la înfiinţare încoace ( plasata latermenul schismei, FSN-iste, când s-a născut FDSN-ul ) şi el are avantajul de a se bucura de sprijinul “greilor” partidului – inclusiv Iliescu şi Năstase – cum n-a fost cazul la Geoana, care a practicat o confruntare de tip “război rece”. Misiunea lui Ponta este să stopeze hemoragia de cadre şi să aducă oameni noi, concomitent cu organizarea prea mult amânatelor alegeri din filiale. Va trebui, de asemenea, să îşi câştige dreptul de a lua decizii proprii, chiar dacă pentru asta va fi nevoit sa îi sacrifice chiar pe unii dintre cei care l-au adus la putere.

Al doilea partid înnoit a fost cel al conservatorilor. Aici lucrurile sunt niţel diferite. Fondatorul Voiculescu n-a scăpat niciodată hăţurile politice şi administrative, chiar dacă a pasat şefia unei subordonate disciplinate dar lipsite de personalitate. Daniela Popa a plecat fără a lasa nicio dâră în urmă, iar Daniel Constantin a venit pentru a continua acest trend. Principala lui sarcină – care, evident, îi depăşeşte puterile - este de a duce partidul în situaţia de a accede în parlament, la viitoarele alegeri, pe propriile picioare. Atâta timp, însă, cât Voiculescu mai are ceva de negociat, o soluţie de avarie se va gasi în ultimă instanţă.

Prin alegerile de sâmbată, Crin Antonescu şi-a confirmat funcţia, obţinută cu doi ani în urmă, când alegerea sa a părut o surpriză pentru majoritatea observatorilor. Probabil că acest lucru n-ar fi fost posibil fără experimentul prezidenţial, când candidatul liberal a arătat ce nu arătase pâna atunci: decizie, combativitate, vână politică. Procentul obţinut atunci l-a ajutat să spulbere orice rezistenţă din interior şi să-şi scoată pe tuşă – prin votul pe listă – toţi potenţialii adversari – inclusiv cel mai “calificat” dintre aceştia – Tăriceanu. Pentru că Orban nu a fost altceva decât un “iepure”.

Este la rând PD-ul. Sau PDL-ul. Aici lucrurile sunt ceva mai limpezi. De cand Băsescu i-a predat ştafeta preşedenţiei lui Boc, acest partid – pisică (cum l-a caracterizat cineva pentru calitatea de a cădea mereu în picioare) a câştigat toate rundele de alegeri. Iar ce n-a caştigat la urne, a obţinut în culise. Cu toată lipsa sa de personalitate ( sau poate tocmai de aceea) Boc este instalat temeinic într-o funcţie pe care nu are în favoarea cui să o piardă. Apropiatul congres democrat nu va face altceva decât să confirme un statu-quo vegheat atent, din culmile Olimpului prezidenţial, de însuşi Zeus.

Despre UDMR numai de bine. Este - după PRM- cel mai stabil partid! În cei 20 de ani de când există n-a avut decât 2 preşedinţi (Domokos şi Marko) şi a stat la guvernare în total vreo 12 ani. Şi-a urmărit cu perseverenţă obiectivele şi le-a îndeplinit aproape pe toate. Are în continuare un electorat stabil şi reprezentanţi competenţi.

Dacă ar fi să ne referim doar la schimbările la vârf, un clasament al partidelor (parlamentare) îi pune pe primul loc pe liberali cu 7 preşedinţi, urmaţi de PSD, cu 5, de PD şi PC cu câte 3 şi de UDMR cu 2. Despre “Independenţii” lui Oprea n-are rost să vorbim: acest partid va dispărea înainte să se înfiinţeze, după cum cred eu….