Presa are alte caracteristici decât cele pe care le pretinde şi le supraveghează la celelalte puteri.Întrebările de fond ale jurnalismului, care structurează orice informaţie, cine?ce?când?unde?cum? de ce?, nu sunt puse aproape niciodată când este vorba de a da informaţii despre jurnalişti.Presa se ocupă de toate celelalte puteri – dar de a ei însăşi cum şi cine se ocupă?
 
Principiul libertăţii presei s-a născut ca o cerinţă a libertăţii pieţei, apărătorii acesteia din urmă fiind promotorii celei dintâi.Acumularea de capital şi dezvoltarea pieţei în America aveau nevoie de informaţie şi de liberă comunicare la distanţe mari. Faimosul Prim amendament la Constituţie, privind „bastionul libertăţii presei”,  a fost redactat de James Madison îndeosebi sub presiunea fermierilor, docherilor, comercianţilor şi industriaşilor în formare, care aveau nevoie de informaţii despre stocuri, preţuri, cereri şi oferte.
 
Ca o ironie a istoriei, asistăm acum la tendinţa prin care libertatea presei, născută fiind din libertatea pieţei, riscă să fie înghiţită chiar de aceasta.
 
Se spune că nimeni, niciodată n-a câştigat un război cu presa;dar s-ar putea ca presa să cunoscă acum înfrângeri fără să poarte războaie:să fie înfrântă de piaţă.Problema este dacă statul rămâne sau nu indiferent la această situaţie, dacă mai recunoaşte sau nu dreptul constituţional al cetăţenilor de a avea acces la informaţie neîngrădită de nimic; nici măcar de mult adulata piaţă liberă.
 
Idin păcate, informaţia nu mai este un bun public, ci un obiect de consum care se achiziţionează prin mijloace particulare.Informaţia a devenit un produs ca oricare altul, care se vinde şi se cumpără, profitabil sau costisitor, condamnat de îndată ce nu mai aduce beneficii.În emisiunea de sâmbătă seara, Liviu Mihaiu polemizează cu această realitate.Are dreptate, dar cred că prea târziu. Este elocvent ceea ce s-a întâmplat în trustul mogulului său, unde  nişte mari ziare s-au închis fără discuţii, prin „moarte subită”, pentru că nu mai aduceau beneficii.
 
Ani în şir, foştii gazetari ai prefixului 2 şi-au alimentat orgoliul acordând atenţie, prin scrisul lor, nu valorilor (poate mai plictisitoare), nu principiilor (poate mai neinteresante), nu scopurilor publice educaţionale ale presei (ce „barbarism”!), ci doar Măriei Sale, cititorul şi Alteţei Sale, ratingul! De acolo le veneau gologanii, gloria şi notorietatea.Profunzime zero, valoare zero, răspundere socială zero.
 
Casieria rezolva deontologia:„Avem rating şi tiraj - suntem buni, nu ne mai trebuie nicio reglementare!”.
 
Acum, aceiaşi ziarişti sunt prinşi ca într-o menghină între interesul proprietarului şi cel al profesiei, între libertatea de a se exprima şi libertatea pieţei de a mai cumpăra exprimarea lor.„Visam că suntem urmaşii lui Bob Woodward şi suntem slujbaşii lui Martin Bouygues”, constata cu amărăciune directorul unui important ziar franţuzesc.
 
Presa a refuzat cu încăpăţânare orice reglementare de către stat, dar acum acceptă fără crâcnire reglementarea sa de către piaţă.Iată cum descria această situaţie directorul „Le Monde Diplomatique”:”Presa scrisă şi audiovizuală este dominată de un jurnalism obedient, de grupuri industriale şi financiare, de o gândire de piaţă, de reţele de complicităţi.Un mic grup de ziarişti omniprezenţi îşi impune propria definiţie asupra informaţiei-marfă unei profesiuni din ce în ce mai fragilizată de spectrul şomajului.Aceşti aprozi ai ordinului sunt noii câini de papază”.
 
Orice asemănare cu situaţia din România este, desigur, întâmplătoare...