După dispariţia tovarăşilor, n-a urmat doar epoca politică a domnilor. A mai fost o mână de „stimabili”, „onorabili” şi „venerabili”, demni urmaşi ai operei lui Ion Luca Caragiale. Partidul Liber-Schimbist (PLS) a fost un fenomen unic: s-a înfiinţat în urma unui manifest publicat în nou-creatul ziar „Libertatea”, pe 6 februarie 1990, de către caricaturistul Octavian Andronic, care pleda pentru necesitatea acestui „partid istoric” în vremuri de restrişte.

Partidul a avut filiale judeţene, a avut şi un organ de presă, intitulat „Răcnetul Carpaţilor” - după ziarul lui Caţavencu din „O scrisoare pierdută”. În fruntea PLS a fost ales - evident - un specialist în Caragiale, profesorul universitar Ştefan Cazimir. Care astăzi îşi aminteşte că din gluma lor serioasă a ieşit o campanie şi chiar un rezultat admirabil la primele alegeri din mai 1990.

PLS ocupa un loc în noul parlament, de la tribuna căruia liderul formaţiunii nu ezita să-şi recite - uneori la propriu, prin epigrame şi replici caragialiene - crezul politic umoristic şi nu numai.

PLS a adus în haosul din 1990, plin de termeni duri, titulaturile de „venerabil” sau „stimabil”, pentru politicienii agreaţi, şi pe cel de „reprobabil” celor din tabăra opusă. „Liber-schimbismul” de tip Caţavencu, străin sensului economic, făcea referire la salturile unora de la o extremă politică la alta. Se ofereau chiar titluri de „canguri” pentru cei mai spectaculoşi „săritori”. O poveste cu zâmbet care a durat până în 1992, odată cu introducerea pragului electoral de 3%, când PLS a intrat, cu demnitate în istorie.

STIMABILI ŞI ONORABILI LA TRIBUNĂ

Caragiale intră în parlament

„Dacă mă veţi trimite în Cameră, voi lua cu mine opera lui Caragiale şi voi cita din ea ori de câte ori va fi nevoie!” Acesta a fost ideea cu care Ştefan Cazimir, ales pe 8 aprilie 1990 ca preşedinte al PLS, intenţiona să-i farmece pe alegători pentru un loc în noul parlament.

Partidul fusese iniţiat de  primul redactor-şef al ziarului „Libertatea”, Octavian Andronic, inspirat de piesa „O scrisoare pierdută”. Istoria de început a PLS e plină de evenimente notabile, lipsite de sforăitoarele dezbateri parlamentare. Partidul lui Caragiale avea să mai taie din încrâncenarea vremii.

Cazimir descrie, în cartea sa „Caragiale e cu noi!”, publicată în 1997, câteva momente din istoria celui mai original partid al României. Sediul partidului era în Strada Transilvaniei - o mansardă unde spiritul boem se îmbina cu parodierea limbajului politic al lui Caţavencu.

Primul congres avea să se ţină în actualul local al Liceului „Cervantes”. De la o tribună pe care era desenat un zâmbăreţ cu floarea în colţul gurii răsunau primele şarje po­litice. „Caragiale e cu noi!” era unul dintre sloganuri cu care liber-schimbiştii s-au avântat în alegeri.

Mentorul era chiar acolo, zâmbea dintr-un portret. Contemporanii zâmbeau şi ei la interviurile cu membrii partidului, pline de replici gen: „De ce participaţi la alegeri?” - „Mi s-a urât cu binele!”.

„Venim să vă devastăm!”

Au fost şi momente de cumpănă: după ce, la o emisiune televizată cu liderul PLS, a fost difuzată o romanţă care conţinea aluzii la „trandafirii scuturaţi” ai FSN, a început să curgă cu telefoane la sediul partidului.

Potrivit modei vremii, pe lângă vorbele „de bine” transmise prin telefon de Asociaţia Florăreselor sau de minerii din Cavnic, câţiva cetăţeni l-au avertizat scurt pe vicepreşedintele PLS, Gheorghe Boşman, ce avusese ghinionul să răspundă: „Venim să vă devastăm!”. Boşman a avut inspiraţia să mute firma partidului pe o clădire abandonată de vizavi.

Când cetăţenii revoltaţi au sosit, plini de „voie bună”, Boşman i-a îndrumat amabil către clădirea părăsită, adăugând că „din păcate, a devastat-o altcineva înainte”. Cetăţenii plecau, scrie Cazimir, „cu sentimentul datoriei împlinite”.

I.L. Caragiale însuşi încercase să intre în politică spre sfârşitul vieţii. Putem spune că a obţinut locul „prin delegare”, atunci când PLS a luat peste 45.000 de voturi la alegerile din mai 1990.

De ajuns pentru ca Ştefan Cazimir să ţină prelegeri vesele de la tribuna parlamentului, să-şi corecteze gramatical colegii, să propună măsuri dure, precum debarasarea de tablourile realist-socialiste de pe pereţii parlamentului, să recite epigrame sau chiar să fredoneze romanţe cu subînţeles. Şi, evident, să citeze din Nenea Iancu ori de câte ori era nevoie.

Totul până la introducerea pragului electoral de 3%. În 1992, Cazimir trecea în formaţiunea lui Ion Iliescu, fără a se dezice de principiile „liber-schimbismului” caragialian.

„UN ZÂMBET ŞI O FLOARE” N-AU MAI FOST DE AJUNS

„Forţa noastră era prea mică, iar încrâncenarea - prea multă”

Dincolo de amănunte pur procedurale, Partidul Liber-Schimbist continuă să existe, explică profesorul Ştefan Cazimir. În temeiul unei hotărâri a Consiliului Director adoptată în 1991 – toţi cei care-şi schimbă partidul devin automat membri de onoare ai Partidului Liber-Schimbist.

EVZ: Care era menirea acestei formaţiuni, în acea mare de partide apărute imediat după Revoluţie?
Ştefan Cazimir: Cred că era expresia stării de euforie care ne cuprinsese pe toţi. La unii s-a tradus în forme mai pragmatice, mai grave, mai severe, în timp ce la liber-schimbişti s-a mers pe latura ludică. Ceea ce reprezintă, într-un fel, o premieră pe plan mondial.

Tentative de acest fel s-au mai înregistrat şi în alte locuri şi le menţionez în carte („Caragiale e cu noi”, Editura Garamond Junior, 1997). Dar nicăieri în lume - cel puţin în limita informaţiilor de care dispun - o asemenea formaţiune n-a ajuns în Parlament.

Să înţelegem că românii au mai mult spirit ludic şi mai mult simţ al umorului decât alţii.
(râde) Probabil... A fost şi conjunctura favorabilă a legii electorale din 1990, care a asigurat cea mai riguroasă repartizare a mandatelor. Voturile neutilizate ale unui partid dintr-o anumită circumscripţie erau transferate circumscripţiei aceluiaşi partid, aflate în frunte.

Partidul Liber-Schimbist a depus liste în 26 de circumscripţii, iar voturile, pentru că nicio altă circumscripţie nu s-a atins coeficientul electoral, au fost atribuite circumscripţiei aflate în frunte, care era Bucureştiul. Şi atunci, capul listei de Bucureşti pentru Camera Deputaţilor, care era unul şi acelaşi cu preşedintele partidului, a adunat numărul de voturi care acoperea coeficientul electoral.

Coeficientul electoral era de circa 36.000, iar numărul de voturi adunate din toată ţara era de 47.017. Asta nu s-a mai putut întâmpla după aceea, pentru că în 1992 a apărut pragul de 3%, apoi a apărut pragul de 5%, deci există alegători care nu-şi regăsesc opţiunea pentru că legea electorală face imposibil acest lucru. Şi apoi a venit scrutinul uninominal...

Forţa partidului: femeile divorţate

Cât de riguroasă era organizarea partidului?
Era o organizare atât de elastică, încât s-ar putea spune că nici nu merita numele de organizare. Acolo unde liderii locali aveau o anumită vocaţie organizatorică, s-a simţit acest lucru. O remarcă interesantă: cele mai puternice organizaţii au fost conduse de femei divorţate. La Constanţa – o femeie divorţată, la Braşov – o femeie divorţată, la Neamţ - o femeie divorţată. Şi în aparatul Consiliului Director, la Bucureşti, de asemenea - foarte activă - o femeie divorţată. Vreo două dintre ele au plecat între timp din ţară.

Putem spune că aveau o mai mare experienţă în politică.
(râde) Nu ştiu... Şi la Suceava, ziarul de acolo a fost condus de o femeie. Deci unde a fost mai multă fermitate organizatorică, în fruntea organizaţiei se găsea o femeie divorţată.

Ajungem la principiile acestui partid. Presupun că exista un statut al partidului...
Da, exista un statut, exista şi o platformă. Ideea cardinală era că se poate face politică fără încrâncenare. Chiar ultima frază din raportul pe care preşedintele l-a ţinut la congresul de constituire din 8 aprilie 1990 suna astfel: „Dacă vom izbuti să introducem în viaţa politică a ţării o fărâmă de zâmbet, de cordialitate şi înţelegere, înseamnă că nu ne-am născut degeaba”.

Şi totuşi pare să existe tot mai multă încrâncenare, cu fiecare campanie electorală.
Da, pentru că Partidul Liber-Schimbist a încetat să mai existe!

Dacă rămâneaţi pe scena politică poate era altceva.
Nu ştiu. Până la urmă, forţa acestui partid era prea mică, iar încrâncenarea - prea multă. Pe de altă parte, când am spus că a dispărut, am comis o mică improprietate: sigur că partidul, ca entitate politică, nu mai fiinţează. Dar există în continuare liber-schimbişti, prin faptul că toţi cei care-şi schimbă apartenenţa politică devin automat membri de onoare ai Partidului Liber-Schimbist, în temeiul unei hotărâri a Consiliului Director adoptată în 1991.

Şi mai există un membru de onoare perpetuu, care a primit acest titlu în mai 1992. Atunci, o delegaţie parlamentară română a făcut o vizită la Bruxelles, în cadrul căreia celebrul Manneken Piss, mascota oraşului, a fost declarat membru de onoare al Partidului Liber-Schimbist. Există şi un temei pentru asta: el îşi schimbă uniformele aproape în fiecare zi, în funcţie de diferite evenimente. De exemplu, în dimineaţa zilei de 1 Decembrie i se pune un costum popular românesc. Iar după-amiaza este îmbrăcat într-un imens prezervativ, întrucât 1 Decembrie este şi Ziua Mondială a Luptei Anti-SIDA.

Adevărul este că nu ne putem supăra că ni s-a pervertit Ziua Naţională, pentru că Ziua Luptei Anti-SIDA fusese proclamată mai demult, iar 1 Decembrie – ca zi naţională a României – abia în 1990. Existând acest membru de onoare perpetuu, înseamnă că, măcar prin el, partidul continuă să existe.

Mai aveţi mulţi alţi membri de onoare, pentru că liber-schimbişti au tot fost în aceşti 20 de ani.
Acum, de pildă, există între cei ce susţin guvernul un aşa-numit grup de independenţi, în frunte cu Gabriel Oprea. Denumire improprie, pentru că independent poate fi acela care a candidat ca independent, şi nu acela care a părăsit un partid. Deoarece el n-a ajuns în Parlament prin forţe proprii.

Denumirea de „independent” reprezintă aici, dacă vreţi, un abuz. Până acum n-a existat decât un singur caz de independent, regretatul Antonie Iorgovan, care a intrat în Senat în 1990 ca independent.

Cum s-a destrămat totuşi, în mod oficial, partidul?
Practic, el nu s-a destrămat. În 1992, se punea problema unei alianţe, ceea ce ar fi însemnat încălcarea statutului, sau să candideze singur, dar să nu intre în Parlament, pentru că între timp, se introdusese pragul electoral. Şi atunci s-a adoptat o a treia cale: aceea ca preşedintele să candideze pe listele altui partid şi să ducă mai departe spiritul şi ideile Partidului Liber-Schimbist, deşi – formal – ar fi devenit reprezentantul altei formaţiuni politice. Şi aşa s-a şi procedat.

Pe de altă parte, în campania din 1992, s-au depus candidaturi, dar în mai puţine judeţe decât în 1990, şi procentajul obţinut – un fel de sondaj de opinie – a arătat că dacă s-ar fi depus în toate cele 42 de circumscripţii, adică mai mult decât în 1990, când au fost doar 26, tot n-ar fi fost atins pragul. Dar partidul a continuat să existe până a apărut o nouă lege electorală, care cerea ca partidele să se reînscrie cu 10.000 de semnături.

În 1990, numărul semnăturilor fusese de 251. Această operaţiune de reînscriere nu s-a mai făcut, deci în mod oficial se poate considera că din acel moment partidul a dispărut. Până atunci, prezentase candidaţi la alegerile locale din februarie 1992 şi a continuat să aibă un reprezentant în Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi în alte câteva consilii locale.

De ce aţi ales o apropiere faţă de partidul lui Ion Iliescu?
Pentru că acolo mi s-au deschis porţile.

Aţi fost membru al Parlamentului, cu întrerupere de patru ani, până în 2004.
O a doua legislatură a fost 1992-1996, după care în 1996 n-am mai candidat. Şi am revenit în legislatura 2000-2004.

Discursurile dumneavoastră din Parlament erau foarte bine primite. Vă amintiţi unul anume?
Odată, era o moţiune de cenzură. Asta chiar în ultima legislatură din care am făcut parte. Şi, în luarea mea de cuvânt, am spus către cei care o întocmiseră: „Vorba lui Creangă: «Dacă v-a învăţat cineva, rău v-a priit, iar dacă aţi făcut-o din capul vostru, rău cap aţi avut». Şi apoi am divulgat sursa: „Am citat din «Povestea porcului»”.

„Domnilor, să nu cădem în Budai-Deleanu!”

L-aţi întâlnit pe Caragiale pe holurile şi în sălile Parlamentului?
El apăruse acolo încă din faza CPUN-ului (Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională, format în 1990 – n.r.), când un participant la lucrări a spus la un moment dat: „Domnilor, să rămânem în Caragiale şi să nu cădem în Budai-Deleanu (autorul „Ţiganiadei” – n.r.)!”. Adică se putea şi mai rău.

Nivelul „Caragiale” era deja acceptat. Dacă aţi căuta undeva, la o bibliotecă, „Monitorul Oficial”, partea a II-a, care cuprinde dezbaterile din Parlament, veţi găsi de fapt o versiune extinsă a actului III din „O scrisoare pierdută”. Pentru că, în afară de ce se spune de la tribună, între paranteze se înregistrează „aplauze”, „râsete”, „rumoare”, „proteste”, „vociferări”.

Indicaţiile scenice.
Da, este exact o piesă de teatru. Un exemplu care-mi vine în minte: „Domnul Adrian Severin urcă spre tribună, ţinând mâna dreaptă în buzunar. (Voci din sală: „Ia mâna de pe NATO!)”.

Dumneavoastră de ce v-aţi lăsat de politică?

Aveam o vârstă.... Şi în plus, dacă în 2004 puteam să mai candidez, dar n-am mai dorit să o fac, în 2008, odată cu introducerea scrutinului uninominal, devenea imposibil. Totalitatea indemnizaţiilor din patru ani de mandat nu acoperă totalitatea cheltuielilor unei campanii electorale. De aici rezultă în mod clar că diferenţa trebuie acoperită din activităţi colaterale. Nu am competenţe pentru astfel de activităţi.

Aţi revenit aşadar la Caragiale cel din cărţi.
Dar cel din viaţă ne urmăreşte pe toţi, indiferent că suntem sau nu în Parlament. Nu trebuie neapărat să fii în Parlament pentru a trăi într-un mediu caragialesc.

PRINCIPIU

„Un partid lipsit de simţul umorului este o ofensă la adresa naţiunii”

Politica românească a intrat în epoca flăcării violet.
(râde) Aici este vorba de prostie curată, ostentativă. Am ajuns de râsul nu ştiu câtor ziare occidentale care au consemnat că, în România, un eşec electoral se pune pe seama unui asemenea fenomen. Partea tristă este că sunt mulţi care se uită în gura „specialiştilor” care comentează asta la televizor.

Şi acest moment, şi celelalte imediat următoare alegerilor prezidenţiale, au dus la apariţia multor bancuri, un folclor proaspăt.
Da, a fost o perioadă fertilă.

Înseamnă asta o apropiere a românilor faţă de politică sau o distanţare, prin ridiculizare?
S-ar putea produce ambele efecte. Adică omul de care ai râs îţi poate deveni mai apropiat: ţi-ai vărsat năduful râzând şi, dincolo de asta, poate dispărea senzaţia de încrâncenare, veninul. Dar, în acelaşi timp, poate fi şi un râs vindicativ.

Era o anecdotă pe timpul lui Ceauşescu, de un caracter de-a dreptul asasin: Soţia pleacă la cumpărături şi soţul îi strigă de la balcon: „Cumpără şi «Scânteia», ca să vedem cine a mai murit”. Ea: „Prostule, morţii sunt în «România Liberă»!”. La care el ripostează: „Nu, despre ăla pe care-l aştept eu va scrie şi-n «Scânteia»...”.

Sau: O întreprindere se instalează în noul său sediu, iar secretara încearcă să bată un cui în perete pentru a agăţa portretul lui Ceauşescu. Cuiul se strâmbă. Directorul încearcă şi el. Cuiul se strâmbă din nou. Îl cheamă pe mecanicul întreprinderii, vine nea Ilie, studiază situaţia şi zice: „Tovarăşe director, ăsta nu trebuie bătut, ăsta trebuie împuşcat”.

Deci, iată situaţii în care umorul nu apropie factorii, ci dimpotrivă, trasează o linie despărţitoare foarte severă. Într-o emisiune, Dan Diaconescu i-a spus lui Băsescu un banc sub formă de întrebare: „Băsescu şi Geoană se află pe un vapor. Vaporul se scufundă. Cine se salvează?” Şi Băsescu n-a ştiut răspunsul: „Poporul român”.

Cum a reacţionat Băsescu?
Cică a râs.

Pare un personaj cu mai mult simţ al umorului decât ceilalţi, iar asta îl apropie cumva de alegător. Este asta o cale pentru politicianul român de azi?
Da. Unul dintre principiile înscrise în platforma Partidului Liber-Schimbist suna astfel: „O politică lipsită de curtoazie şi civilitate sfârşeşte prin autodiscreditare. Un partid lipsit de simţul umorului este o ofensă la adresa naţiunii”. Şi, după un timp, o ziaristă m-a întrebat dacă naţiunea are motive să se simtă ofensată. Zic: „Da, dar dreptul de a o spune aparţine exclusiv naţiunii”.

Articol preluat integral din Evenimentul Zilei