Generația de jurnaliști a prefixului 2, care a intrat în presă după revoluție, se află acum în grupa prefixului 4. Peste tinerii și năvalnicii condeieri ai anilor 90 s-au așternut urmele multor bătălii de presă, pe care le considerau câștigate chiar și înainte de a le purta.
Acum, matadorii loviturilor măiestre din condei ai acelor ani sunt la vârsta la care încep să se privească în oglindă.Nu neapărat atunci când se bărbieresc, pentru a vedea ce cute le-au mai ieșit pe frunte.Încep să se uite mai ales în oglinda retrovizoare – aceea care le permite să vadă ce fel de drum au parcurs, ce idealuri au lăsat în urmă și ce visuri ale tinereții li s-au mai înecat în colbul timpului.
Problema nu este de vârstă, ci de atitudine.Mă îndeamnă să spun acest lucru o emisiune televizată sâmbătă seara, la care participa Liviu Mihaiu, un jurnalist arhetip al generației prefixului 4, cu experiență oarecum standard pentru cele două decenii bătute pe muchie în presa românească de vârf.
Liviu Mihaiu relata, cu preocupare, dar și cu umor, cum deja începe și el să primească de la generația următoare cam aceleași întrebări pe care el însuși le punea, acum 15-20 de ani, generației aflate în fața lui.De pildă, un june „deontolog” i-a atras atenția deunăzi că nu mai are dreptul să scrie în presă, din moment ce a fost guvernator al Deltei Dunării! N-ar mai fi demn de „breaslă”, întrucât a deținut această funcție destul de înaltă în stat (chiar dacă era plătită cu un salariu „de zece ori mai mic” (!) decât câștiga pe lună în presă).
Presa noastră începe să –și revizuiască multe dintre primitivismele care i-au marcat comportamentul în aceste două decenii.Reacțiile sunt în lanț, fiind declanșate în primul rând de șocul crizei, care i-a lovit pe inflexibilii de altădată cu capul de pragul de sus, obligându-i să se mai uite și la cel de jos, să vadă pe unde calcă.
Când „team building”-urile de altă dată, în insule exotice, sunt înlocuite cu vestea concedierilor prin mail, lumea începe să se vadă cu totul altfel.
În anii 90, opțiunile politice ale jurnaliștilor erau considerate o erezie de către junii „deontologi” ai prefixului 2 de atunci; acum, dup[ce au ajuns la vârste cu 4, asemenea opțiuni li se par de acceptat, întrucât și-au adus brusc aminte că, peste tot în lume, marile ziare au astfel de parti pris-uri.
Jurnaliștii care intrau în politică în acei ani deveneau ciumați;acum , cei care ne acuzau de asta, devin direct europarlamentari sau șefi prin parlament, ipostaza respectivă nu le mai încalcă, brusc, nicio „deontologie”.
Editorialele de atitudine din acea vreme erau stropite cu vitriol de junii cruciați abia intrați în presă, dar acum tot ei fac presiuni ca odele despre Traian Cel Mare, scrise de niște confrați „obiectivi și indpendenți”, să intre în manualele de literatură din licee.
Independența absolută a presei li se părea acum două decenii regula sacrosantă a meseriei;acum ei îl citează cu speranță pe Sarkozy, care nu demult a adoptat un plan de susținere a presei private de către stat, în numele rolului public deosebit pe care mass media îl au în societate.
Când treci de la prefixul 2 la prefixul 4, lumea se vede altfel.Nu se schimbă, ci doar se vede altfel, punându-ți o întrebare tulburătoare:când ai avut dreptate, atunci sau acum? Sau și, și? Orice răspuns ascunde, însă, și niște costuri morale.(Continuare în ediția de mâine).
de Octavian Stireanu
