Nu comentăm aici cât de ilustrativi pentru ceea ce înseamnă starea de sărăcie din ţară erau respectivii participanţi. Fişele de avere ale unora dintre ei sunt semnificative, ale altora, deocamdată, nu sunt publice. (La propunerea ca şi liderii confederaţiilor sindicale de nivel naţional să fie obligaţi prin lege în a face declaraţii de avere şi de interese, proletarul, sindicalistul, omul dintre noi, fratele mai mare cu salopeta năduşită şi pufoaica soioasă – l-am numit pe dl Bogdan Hossu – a avut una dintre cele mai vehemente reacţii de respingere.)
         
O asemenea întâlnire avea, deci, o primă problemă privind legitimitatea asumării unor politici de stânga de către nişte oameni care sunt mult prea bogaţi pentru a fi credibili în acest domeniu. Cu toate acestea, unul dintre participanţi nu se sfia să vorbească apăsat despre problemele celor mulţi şi despre problematica salariaţilor, indiferent că sunt bugetari („cu gulere albe“) sau din mediul privat („cu gulere albastre“). Acelaşi lider se tânguia, afirmând că, după două decenii de activism social sindical, încă n-a găsit partenerul politic dispus să înţeleagă măreţia luptei sale sindicale şi scopurile nobile pentru care şi-a suflecat mânecile atâta amar de vreme, în fruntea şedinţelor şi mitingurilor de tot felul. Dar acum l-a găsit: în „independenţii“ lui Băsescu!
         
Dacă n-ar fi fost această imensă ipocrizie (şi, desigur, pitorescul imaginii în sine!), n-aş fi acordat atenţie respectivei întâlniri. Dar ipocrizia şi fariseismul fără limite pot fi măcar amendate, dacă nu stârpite cu totul.
         
Cum n-o fi găsit acel lider un „partener politic“, când toate confederaţiile sindicale (inclusiv cea pe care o conduce) au făcut, în mod repetat, câte un pact cu absolut toate partidele, în a trece pe listele pentru Parlament oameni de încredere, recomandaţi de boşii sindicalişti. Fiecare partid a avut obligaţia (contra promisiune de voturi) de a prelua pe locuri eligibile câte unul sau doi reprezentanţi din partea confederaţiilor sindicale, conform unei repartizări judicios alcătuite la o aceeaşi masă, de către toate părţile.
         
Mulţi dintre aceşti lideri sindicali, ajunşi parlamentari pentru câte unul sau două mandate fiecare, şi-au făcut plinul fie revenind în poziţiile de pe care au plecat, fie decolând în politică, fie ajungând maripatroni, fie toate la un loc.
         
Rădăcinile acestui comportament deviant de la ceea ce se vrea a fi o veritabilă mişcare sindicală se află în anii ‘90, când doi dintre cei care se puseseră în vârful trebii – Miron Mitrea şi Victor Ciorbea – au făcut o înţelegere la o răspântie politică: unul s-o ia spre dreapta şi altul spre stânga. Cu basculantele şi trompetele „sindicatului“ în spate, unul a ajuns prim-ministru, iar altul ministru, mare lider de partid, parlamentar la al patrulea mandat etc. etc.
         
În siajul acestor atitudini, au crescut alţi lideri, multiplicaţi prin sciziparitate şi răspândiţi prin toate celulele din fagurele puterii. Pe unii îi găseşti neclintiţi, la umbră, prin Consiliul General al Capitalei, stăpâni invizibili ai spaţiilor comerciale, vândute prin legi bine ticluite de fraţii mai mari din Parlament, ori ai licitaţiilor pentru reparaţii de străzi, alei şi clădiri, organizate aşijderea. Alţii sunt prin Parlament, la vedere sau doar pe statele comisiilor de specialitate. Iar aceiaşi câţiva, inamovibili ca patriarhul bisericii ori guvernatorul Băncii Naţionale, participă acum la întâlniri televizate în direct cu nişte persoane care cică ar vrea să facă un partid preocupat exact de ceea ce-i frământă pe aceşti bravi lideri sindicali.
         
Şi tichetele de masă au fost implementate în România după model occidental, tot spre a ajuta clasa muncitoare. De aceea, afacerea respectivă se află, în mod logic, în proprietatea unui sindicalist. La acestea s-au adăugat şi tichetele de vacanţă, oferite de un ministru preocupat de refacerea forţei de muncă a salariaţilor, şi nu de prosperitatea patronilor de hoteluri, care au primit cadou o clientelă sigură şi solvabilă la termene precise.
         
Întâlnirea de luni după amiază de la Parlament rămâne o pagină de pomină din antologia demogogiei sindicaliste româneşti.