Publicat: 16 Aprilie, 2018 - 21:43

În anul universitar 1977-1978, am făcut pentru prima dată ore cu studenţii străini. (Corpul didactic de la Filologie îşi completa astfel norma, întrucât cifra de şcolarizare scăzuse drastic.) În toamna lui '78, primesc într-o zi un telefon neobişnuit: „Trebuie să vă întâlniţi cu «noi», în legătură cu studenţii străini". Am stabilit punctul de întâlnire: Biserica Anglicană. Omul urma să vină cu un pardesiu maro, eu - cu o Skodă verde. În ziua şi la ora convenită, iată-ne la faţa locului. Pardesiul era maro, Biserica Anglicană - roşie, frunzele toamnei - galbene... Mi se părea că trăiesc un început de roman poliţist. Am pornit agale prin Grădina Icoanei. Tânărul avea o figură agreabilă. Blond, înalt, exprimare îngrijită „Ne-aţi adus multe servicii", a spus el din capul locului. „Încă din 1953, din timpul Festivalului Mondial al Tineretului". Am recapitulat mental cu rapiditate: într-adevăr, în 1953, în vacanţa de vară, lucrasem două săptămâni ca interpret al delegaţiei franceze. Fusesem instruit în acest sens de o doamnă tânără, îmbrăcată în alb, care mă onorase cu o vizită la domiciliu: dacă vreun delegat străin încearcă a stabili contacte în afara cadrului oficial, trebuie să dau de ştire. În timpul desfăşurării Festivalului, n-am sesizat asemenea situaţii şi n-am avut nimic de semnalat. Şi totuşi, cugetam acum, plimbându-mă cu omul meu prin Grădina Icoanei, Securitatea mă are în evidenţă! Trecuseră 25 de ani...Conversaţia blondului era sinuoasă şi derutantă. Nu înţelegeam prea clar ce vrea de la mine, nu cunoşteam regula jocului. În minte îmi năvăleau reminiscenţe literare, crâmpeie de film, bănuieli confuze... „Dacă observaţi ceva în neregulă, dacă vreun coleg spune ceea ce n-ar trebui să spună..." Aha! Asta era deci! „La noi în facultate - am replicat perfid - climatul discuţiilor e atât de liber încât nimeni nu poate fi suspectat de intenţii ostile. Cum să cred aşa ceva despre un coleg care critică Ministerul Învăţămîntului în aceiaşi termeni în care aş putea s-o fac şi eu?" Blondul a înghiţit chestia cu „Ministerul Învăţămîntului" şi n-a îndrăznit să pluseze, spunând, de pildă, că putem critica în voie ministerul, dar nu şi pe secretarul generai al partidului. Mi-a dat la despărţire un număr de telefon. Să-I sun dacă se iveşte vreo problemă.
Până în '89, nu s-au ivit niciodată probleme". Blondul însă ţinea morţiş să mă revadă din când în când. Mă suna, Axam o întâlnire, pălăvrăgeam despre multe şi de toate, dar - vorba lui Creangă - nu aveam nod la aţă. M-a întrebat odată dacă n-am intenţia să plec din ţară. „Ce valoare ar avea - I-am întrebat la rându-mi - declaraţia verbală pe care v-o fac dacă toată activitatea mea de până acum nu exclude o asemenea ipoteză?" Discutam pe un ton de perfectă urbanitate. Omul era şcolit (absolvise Facultatea de drept), învăţa acum limba ebraică, probabil nu pentru a se adânci în studiul Kabbalei sau al Talmudului. Mi-a arătat într-o zi manualul iui Ion Alexandru, plângându-mi-se de lipsa calităţilor lui didactice. Altădată mi-a împrumutat, fară ca eu să i-o fi cerut, o carte în franţuzeşte despre revoluţia algeriană. Care era rostul întâlnirilor noastre? N-am izbutit să-l pricep niciodată. Instituţia avea, probabil, un punct în planul ei de activitate: Starea de spirit a intelectualilor.
Am crezut într-o vreme, deşi nu sunt un orgolios, că obiectul de observaţie aş putea fi chiar eu: un cumnat urma să plece în misiune diplomatică. Presupunerea s-a dovedit falsă; cumnatul a plecat, dar întâlnirile au continuat. Amănunt caraghios şi straniu: se întâmpla uneori să nu mă găsească ta telefon şi-mi lăsa vorbă să-l caut eu. Sunam şi spuneam: „Vă rog cu tovarăşul Teodor Florian."  „Cu cineee?!" „Cu tovarăşul Teodor Florian." (a doua oară - sec şi apăsat). „Staţi un moment." Intonaţia surprinsă „Cu cineee?!" făcea dovada limpede că „Teodor Florian" nu corespunde cu numele real. Dar ce fel de securitate era aceea în care lucrătorii nu-şi cunoşteau între ei pseudonimele şi aveau la telefon asemenea reacţii? De vreo două-trei ori a trebuit să-mi reprim impulsul de a-i spune blondului de-a dreptul: „Nu vă reproşez că, în relaţia cu mine, arboraţi un nume fals; de ce nu vă instruiţi însă şi colegii de birou?"
Prin februarie '90, m-am reîntâlnit cu omul pe stradă, în faţa Teatrului Foarte Mic. „Ce mai faceţi? - Bine, mulţumesc, dar dumneavoastră?" Mi-am revărsat, cu o voluptate indicibilă, amintirile din 21-22: cum strigam în mulţimea de la „Inter", când elicopterele survolau piaţa, „Ceauşescu pe cer e!"; cum am născocit şi am lansat diverse lozinci în versuri; cum seara, pe la 8 şi un sfert, când brâul de scutieri de la „Dalles" s-a desfăcut în două, lăsând să treacă maşinile pompierilor, căciula mea de astrahan a primit botezul focului prin apă... Blondul, fireşte, nu avea nimic de povestit şi nici eu n-am insistat în direcţia asta.
Au mai trecut câteva luni. Spre sfârşitul verii (eram de-acum membru al Parlamentului), blondul mă sună şi-mi solicită o întâlnire. Am izbutit să mă eschivez. După un timp m-a sunat din nou, a stăruit, n-am putut scăpa. Iată-ne deci la facultate, într-o cenuşie sală de seminar. Timpul plimbărilor romantice din Grădina Icoanei aparţinea altui ev istoric. Prima grijă a blondului a fost să mă întrebe dacă, în privinţa trecutului, am ceva să-i reproşez. Nu aveam. Acesta era, probabil, scopul unic al întâlnirii: să se asigure că nu-l paşte, dinspre mine, nici un pericol. Restul, ca de obicei, o discuţie dezordonată şi banală. La despărţire: „Dacă vreţi să ne mai vedem, vă rog să mă sunaţi". „Unde?" „Cum unde? La vechiul număr!" Am avut, pe loc, revelaţia unei continuităţi organice şi fecunde. Numeroase exemple din istoria culturii, de forme vechi simulând conţinuturi noi sau de forme noi conservând conţinuturi vechi, păleau în faţa faptului viu: omul care-mi întindea mâna, saluta politicos şi pleca. Nu l-am mai văzut niciodată.
Domnule Preşedinte al CNSAS, luaţi-mi, vă rog, o piatră de pe inimă: am fost sau nu informator?

P.S. Intr-un articol publicat recent de revista „22” apare o listă cu circa 200 de nume de personalități - profesori, ziariști, specialiști, artiști - care ar fi făcut parte dintr-o structură a Departamentului de Securitate al cărei obiectiv îl constituia influențarea disporei în sensul aprecierii regimului. Unii au contestat această „deconspirare”, alții au ignorat-o. Profesorul universitar Ștefan Cazimir a publicat încă de prin 1994 această „autodeconspirare” care face lumină în privința genului de „poliție politică” pe care l-ar fi putut produce cei incriminați...
 

Tag-uri Nume: 

Tag-uri Institutii: