Publicat: 11 Septembrie, 2017 - 14:07

... şi cu asta ce-am făcut? Deşi niciodată nu s-ar putea spune că aş fi un nostalgic al perioadei comuniste şi a modului cum a fost gestionată România de Dictatorul Ceauşescu, familia şi toţi acoliţii lui, eu fiind condamnat de două ori la moarte pentru că m-am opus sistemului protestând împotriva lui. Totuşi, nu cred că putem uita niciodată, noi cei care ne-am născut şi să încercăm să ne facem loc în această societate strâmbă, trăind o perioadă considerabilă din scurta noastră viaţă, nu putem uita nici de teroarea şi minciuna în care am existat, cu o propagandă desuetă, nici de foamea şi frigul pe care le-am suferit, nici de viaţa controlată permanent, nici de lipsa de cunoaştere şi acces la tot ce reprezenta lumea civilizată a vestului, din acea perioadă.

Eram nişte păpuşi în mâna unui păpuşar şef, care ne stabilea viaţa şi priorităţile noastre, de fapt noi mimăm că suntem cetăţeni cu drepturi depline ai unei ţări, fără să avem dreptul să le cerem, fără demnitate şi fără viitor.

A venit 22 decembrie 1989, când am zis că s-a terminat cu Dictatura şi cu societatea totalitară, trecând doar, în acte numai, de la comunism la capitalism. Timp de 10 ani, nu am făcut decât să mimăm acest lucru, politicienii noştri  neştiind de fapt ce ne dorim, ca ţară rămânând, din nou, în zona gri a lumii şi a Europei, în special, ceea ce a ţinut până în anul 2000, când s-a luat decizia, tot politică, de a ne pregăti pentru a intra în structura militară NATO şi pe care am înfăptuit-o în 2003, şi de asemenea ne-am pregătit de a face parte din rândul ţărilor membre ale UE şi astfel România a semnat aderarea la 1 ianuarie 2007, dar să nu uităm cu ce costuri am vândut pe nimic occidentului întreaga avere a ţării şi am rămas fără fabrici şi uzine, fără bogăţiile solului şi subsolului.

          Oricum, în 27 de ani de aşa zisă democraţie, societate capitalistă şi stat de drept, am încercat şi chiar am schimbat aproape tot şi cu asta ce am făcut!!!

Păi să vedem!!!

 

De 27 ani, de la Revoluţie încoace, această ţară, devenită capitalistă, a fost condusă de trei preşedinţi, nişte semidocţi cu pretenţii de conducători. Primul a fost membru de frunte al PCR, a avut trei mandate, al doilea, deşi profesor universitar şi şef al rectorilor din universităţile române, nu a reuşit să se identifice cu nimic în mandatul lui de patru ani, au urmat 10 ani de dezastru şi reîntoarcere la totalitarism şi la metodele securisto-comuniste, în cele două mandate ale unui individ needucat, necioplit, un neghiob  care şi-a bătut joc de acest popor şi l-a jignit de câte ori a avut posibilitatea, un needucat lipsit până la urmă de un minim bun-simţ şi recunoştinţă faţă de poporul care l-a ales, un prost, fost candidat la funcţia de prim-ministru, fără succes însă.

De aproape trei ani de zile ne conduce un profesor, fost primar, de etnie germană, care ne-a propus şi promis ca România să devină  o ţară a lucrului „bine făcut”.

Am făcut recurs la istorie pentru a putea argumenta modul defectuos în care am înţeles să dăm noi valenţe învăţământului românesc, după ce, timp de 50 ani, am învăţat şi studiat de toate şi nimic, unde pe prim plan s-a aflat propaganda şi minciuna comunistă. De fapt, de 27 ani, nu am văzut o aplecare serioasă a unuia dintre cei patru preşedinţi pe acest subiect atât de sensibil – învăţământ şi educaţie.

Am plecat în 1990 cu un învăţământ centralizat, finanţat 100% de stat, cu şcoală generală obligatorie până la clasa a VIII-a, apoi liceul specializat pe diverse categorii, până la clasa a XII-a, urmat de bacalaureat şi apoi diverse facultăţi umaniste sau tehnice şi de specialitate, precum Institutul de Marină „Mircea cel Bătrân”, pe care l-am absolvit şi eu, sau Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”.

Mai aveam şi foarte multe şcoli profesionale, care pregăteau elevii absolvenţi de clasa a VIII-a în diverse meserii, precum mecanic, strungar, tinichigiu, vopsitor, zidar, zugrav, ospătar, bucătar, barman etc.

Ce s-a întâmplat cu toate acestea? S-a ales praful de ele. S-a dat liber la apariţia de şcoli private, de la cămine, grădiniţe, şcoli primare şi gimnaziale, până la universităţi, în interiorul cărora s-au format tot felul de facultăţi, care mai de care mai sofisticate, cu iz occidental.

Pe bani mulţi, cu profesori proveniţi din fosta şcoală comunistă, şcolile private pregătesc la greu tot felul de elevi. Şcolile statului devin pe an ce trece tot mai neinteresante pentru copiii care provin din familiile cu venituri medii. S-a greşit enorm cu desfiinţarea, fără prea multe explicaţii, a şcolilor de meserii.

Toţi părinţii din ziua de azi îşi văd odraslele absolvenţi ai unei facultăţi, lucru care a devenit şi foarte uşor de obţinut cu circa 500 euro pe an, de orice absolvent de liceu cu bacalaureat, ba chiar şi fără, copiii se pot înscrie la o facultate privată fără prea mari pretenţii, şi chiar dacă se duc sau nu la cursuri ori seminarii, ei trec anul, că doar au plătit, nu? Şi, astfel, ne-am trezit cu o armată de absolvenţi de facultate care nu ştiu nimic, nici să scrie o cerere sau să completeze un formular la o instituţie.

Ce mi se pare şi mai grav e că, dacă, comuniştii dădeau locuri la facultăţi în funcţie de cerinţele economiei, industriei sau justiţiei, astăzi există sute de absolvenţi de facultate fără nicio perspectivă, fără locuri de muncă asigurate.

Mergând pe o gândire mai mult decât tolerantă, mulţi părinţi spun „ să facă şi copiii mei o facultate, că noi nu am avut posibilităţi”, şi uite cum sunt elevi care fac câte două sau chiar trei facultăţi şi masterate, prelungind în acest fel anii adolescenţei şi îi vezi cum, la 30 ani, deşi au terminat trei facultăţi cu medii mari, ei de fapt nu sunt pregătiţi pentru nimic.

Marea problemă pe care o au elevii în zilele noastre o reprezintă manualele, fie ele normale sau alternative, căci ori sunt, ori nu sunt deloc, depinde de interesele meschine ale celor care le comandă la tipografie. Mai mult, s-a mărit numărul de ore la toate formele de învăţământ. Şcoala primară nu mai începe la 15 septembrie – dată tabu în vremea comuniştilor – ci pe 11, 12 sau 14 şi se sfârşeşte la mijlocul lunii iunie. Mă întreb, nu cumva e prea mult pentru un copil? În 27 ani nu am reuşit să aducem o universitate în rândul celor mai bune 500 din lume. Oare de ce ?

De ce foarte mulţi copii sunt trimişi de părinţi la studii în străinătate pe mari sume de bani? Nu e de mirare, dacă mă gândesc la faptul că am avut un preşedinte iresponsabil, care a declarat public că şcoala românească scoate „tâmpiţi”, probabil în frunte cu domnia sa, în calitate de „tâmpit-şef”, aşa ţară, aşa Preşedinte, care admite cu uşurinţă jignirile politicienilor..

Ar mai fi ceva cutremurător pentru învăţămâtul românesc

  1.  Educaţia la români e gratis până la clasa a noua, doar în terorie;
  2.  De 27 de ani, sute de şcoli încep anul şcolar nou fără avize de funcţionare , de aceea  mereu vedem tavane sau pereţi prăbuşiţi peste elevi;
  3. Încă, mai avem şcoli în zona rurală unde toaleta o găsim în fundul curţii;
  4. Zona rurală suferă crunt din lipsă de cadre profesorale calificate.

Totuşi, ca o concluzie de bun simţ, aş putea spune că tarele din învăţământul românesc nu vor fi rezolvate niciodată,  dacă politicienii noştri nu au înţeles încă că a venit momentul să nu mai  mimăm reforma şi să o  facem tot  cu aceiaşi oameni care au condus sau administrat şi învăţământul românesc în societatea comunistă, mereu vom avea probleme grave cu şcoala românească.

 

 

Topic: 

Format: