1 Septembrie - Ziua Naţională a Libiei

Libia, cu numele oficial Marea Jamahiriye Arabă Libiană Populară şi Socialistă, este o ţară din nordul Africii. Are frontieră cu Marea Mediterană la nord, vest cu Tunisia şi Algeria, la sud-vest cu Nigerul, la sud cu Ciadul , iar la sud-est şi est cu Egiptul şi Sudanul.

Libia este de circa patru decenii o mare producătoare şi exportatoare de petrol, ceea ce a dus la ridicarea nivelului de trai a locuitorilor ei. În prezent, Libia a fost declarată ca având populaţia cu cea mai mare speranţă de viaţă din Africa (dar în număr de unităţi este depăşită doar de insula britanică Sf. Elena), şi anume 74 de ani.

Primele indicaţii ce apar în istorie despre Libia, se referă la mercenarii libieni angajaţi în Egiptul antic, în primul mileniu î.Hr. De asemenea armata cartagineză a lui Hannibal Barca, a angajat numeroşi mercenari libieni,care mai târziu au ajuns să constituie partea cea mai puternică a infanteriei ei în faimoasa expediţie punică peste Alpi în peninsula italiană. Coasta libiană a fost vizitată de către greci şi fenicieni, iar mai târziu, dominată de Imperiul Roman, de vandaliii conduşi de regele Genseric, de Imperiul Bizantin, apoi de arabi şi in sfârşit de Imperiul Otoman.

În 1912, Libia a fost invadată de către Italia. Până atunci, din cauza valorii economice reduse şi a poziţiei strategice mai puţin importante (fiind controlată de şefi beduini) a scăpat de voracitatea puterilor imperiale din Europa, dar italienii, care voiau să-şi creeze şi ei un imperiu colonial, nu aveau în acea perioadă la dispoziţie nici un alt obiectiv mai potrivit pentru a-l anexa,iar proximitatea geografică a Libiei cu peninsula apenină le-a facilitat fără îndoială planurile. Dominaţia italiană asupra Libiei, sau o numeau ei - Tripolitania, a durat până la sfârşitul celui de al doilea război mondial, în timpul conflagraţiei teritoriul Libiei fiind teatrul luptei între Afrika Korps a lui Erwin Rommel, de partea Axei, şi trupele Marii Britanii, sub comanda lui Montgomery.

La sfârşitul războiului aliaţii nu s-au înţeles în privinţa viitorului fostei colonii italiene. În acel moment Libia avea un teritoriu de cinci ori mai mare decât Italia. Cu toate acestea, populaţia ei nu depăşea un milion de locuitori, ceea ce facea să reprezinte o destinaţie potrivită de colonizare pentru unii italieni, care începuseră să caute noi locuri de emigraţie după război. Dezacordul dintre puterile din Vest şi Uniunea Sovietică a făcut ca ONU să decidă să acorde independenţa acestei ţări, sub conducerea regelui Idris I.

Astfel, Libia a devenit prima colonie africană, care a obţinut independenţa. Mai târziu puterile europene au regretat aceasta, deoarece au ajutat în acest fel să stimuleze şi alte colonii africane să revendice independenţa. În plus s-a pierdut asa o ultimă şansă de a construi un stat în stil european pe coasta de sud a Mediteranei.

În prezent, Libia este guvernată prin intermediul unui sistem pseudo-democratic. Muammar Gaddafi rămâne o figura emblematică şi lider al revoluţiei, deşi nu are nici alt post oficial. Într-adevăr, Muammar Gaddafi a introdus un sistem de guvernământ de tip „socialist arab” sui generis, a proclamat Libia nu „republică” (Jumhuriya) ca alte state arabe, ci Jamahiriya („statul maselor”) care se pretinde a fi un sistem democratic de exercitare a puterii poporului prin implicare directă în procesul de luare a hotărârilor (putere populară). În realitate este un sistem de dictatură personală. Inspirat de o ideologie panarabă şi islamică sui generis („Carnetul verde”), şi având la dispoziţie mari resurse financiare ca urmare a exportului de petrol, colonelul Gaddafi a sponsorizat în trecut acţiuni de gherilă şi atentate împotriva ţărilor occidentale şi SUA. În urma unor asemenea acte, preşedintele SUA, Ronald Reagan, a ordonat în anul 1986 bombardarea unor obiective militare în capitala Tripoli şi în oraşul Benghazi. În aceste bombardamente au pierit şi un număr de civili, între care şi Jana, o fiică adoptivă a conducătorului libian.

La sfârşitul anilor 80 ai secolului al XX-lea două avioane civile au explodat ca urmare a unor atacuri teroriste, unul în Regatul Unit al Marii Britanii (căzând deasupra localităţii scoţiene Lockerbie) şi unul în Africa (atacul asupra zborului UTA 772). Statele Unite, Marea Britanie şi Franţa au acuzat Libia de aceste acţiuni şi au întreprins o serie de sancţiuni care să conducă la izolarea regimului libian.

În tot cursul anilor 1970-2000 Libia sub conducerea lui Geddafi a jucat un rol activ în viaţa continentului african, mai ales în Africa Neagră, în care a căutat să deţină un rol conducător. Ea a fost implicată în mişcări subterane şi de guerrillă sau în lovituri de stat - in regiuni diferite -- Uganda, în Cornul Africii, în Liberia şi Sierra Leone, în Ciad, Burkina Faso etc. de asemenea a dat sprijin luptei contra regimului apartheid din Africa de Sud. De asemenea liderul Libiei a încercat, după modelul politicii din trecut a lui Gamal Abdel Nasser şi a Baas-ului din Siria şi Irak, să tindă spre unificarea ţărilor arabe - astfel a tentat întemeierea de federaţii, dovedite efemere, cu Egiptul şi Sudanul, apoi cu Tunisia şi Algeria.

In martie 2001 Uniunea Africană, care a luat locul Organizaţiei Unităţii Africane O.U.A. a fost întemeiată printr-o ceremonie care a avut loc în oraşul libian Syrte.

După atentatele organizaţiei al-Qaida din 11 septembrie 2001, şi după lansarea de către SUA şi aliaţii ei a războiului care a dus la răsturnarea regimului taliban în Afghanistan şi cea a regimului lui Saddam Hussein în Irak, în anul 2003 guvernul libian şi-a recunoscut până la urmă responsabilitatea pentru atentatul amintit "de la Lockerbie" şi a aceluia contra zborului UTA 772 a avionului francez pe teritoriul Africii, şi a ajuns la acorduri prin care s-a angajat să compenseze familiile victimelor din cele două avioane. Ca rezultat, au fost ridicate în ultimii ani sancţiunile contra Libiei. Libia a fost vizitată în urma acestei cotituri diplomatice, de primul ministru britanic Tony Blair şi de secretara de stat americană Condoleezza Rice, iar colonelul Kadhafi a beneficiat de o primire solemnă la Paris, unde şi-a exprimat însă opoziţia faţă de iniţiativa preşedintelui Sarkozy a fondării unei Uniuni mediteraniene.

Relaţii bilaterale România - Libia

Relaţiile diplomatice dintre cele două ţări au fost stabilite la 14 februarie 1974.  România a deschis ambasada la Tripoli în 1974. Marea Jamahirie Arabă Libiană Populară Socialistă a deschis ambasada la Bucureşti în 1975. Din 1980 ambasada libiană şi-a schimbat titulatura în "Birou Popular", condus de un secretar (practic, ambasador). În iulie 2007 Biroul Popular al Libiei de la Bucureşti a fost închis. La solicitarea părţii libiene, guvernul României a aprobat deschiderea unui Birou de cooperare, asimilat unui consulat general, al Marii Jamahirii la Bucureşti.

Înainte de 1990, au avut loc frecvente întâlniri la nivel înalt, la Tripoli (în 1974, 1979 şi 1985) şi la Bucureşti (în 1981 şi 1983). După o perioadă de reaşezare determinată de schimbarea de regim de la Bucureşti (decembrie 1989) au avut loc consultări politice între cele două ministere de externe, la nivel de director de spaţiu, la Tripoli (14-18 mai 1994) şi la Bucureşti (10-12 decembrie 1996), respectiv la nivel de director general, la Bucureşti (mai 2003).

În decembrie 2005, domnul Mihai-Răzvan Ungureanu, ministrul afacerilor externe al României în acea perioadă, a efectuat o vizită oficială în Libia. Anterior acestui prim contact politic bilateral de nivel după 1990, şefii diplomaţiilor celor două ţări au avut convorbiri, în septembrie 2003 şi septembrie 2005, la New York, în marja participării la sesiunea anuală a Adunării Generale a ONU.

La 15 noiembrie 2006 a avut loc vizita oficială a Preşedintelui României, domnul Traian Basescu, în Marea Jamahirie Arabă Libiană Populară Socialistă (MJALPS), prilej cu care înaltul demnitar roman a avut convorbiri cu Liderul Revoluţiei Al-Fattah, Moammar Al-Gaddafi, şi cu secretarul Comitetului Popular General (primul ministru) al MJALPS, dr. Mahmoudi Al-Baghdadi. În marja vizitei, ministrul afacerilor externe, Mihai-Răzvan Ungureanu, a semnat cu omologul său libian, Abdulrahman Mohammed Shalgam, Protocolul de cooperare între Ministerul Afacerilor Externe al Romaniei şi Comitetul Popular General pentru Legături Externe şi Cooperare Internaţională (MAE) al MJALPS.

Obţinerea vizei de către cetăţenii ambelor state este obligatorie pentru toate categoriile de paşapoarte. Începând cu 11 noiembrie 2007, guvernul de la Tripoli a reintrodus obligativitatea traducerii în limba arabă a datelor personale din prima pagina a paşaportului. Cetăţenii străini care au obţinut o viză turistică şi, uneori, de afaceri, trebuie să facă dovada că deţin, la intrarea pe teritoriul Libiei, o sumă minimă de 1.000 USD sau echivalentul în altă valută, în cash.

Ambasadorul României în Libia este Niculae Stan.

domeniu: 
categorie: