150 de ani de la naşterea lui Duiliu Zamfirescu

Comentariu realizat de Costin Tuchilă – Astăzi se împlinesc 150 de ani de la naşterea scriitorului Duiliu Zamfirescu (30 octombrie 1858, Plăineşti, Râmnicu Sărat), autorul primului ciclu romanesc din istoria literaturii române şi al primului nostru roman epistolar, „Lydda” (1911).

Junimist la început, autorul „Vieţii la ţară” avea să se situeze mai târziu pe poziţii diferite, împărtăşind chiar idei antimaioresciene, deşi poezia sa se revendică în mod cert din clasicismul maiorescian. Duiliu Zamfirescu este un scriitor de tranziţie, în bună măsură inexplicabil prin conjunctura literară românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Estetismul cultivat de cercul „Junimii” îi este perfect străin prozatorului, care cultivă un realism de nuanţă naturalistă, fiind foarte apropiat de Zola.

diuliu zamfirescu

Ciclul Comăneştenilor, alcătuit din cinci romane („Viaţa la ţară”, 1898, „În război”, 1902, „Tănase Scatiu”, 1907, „Îndreptări”, 1908, „Anna sau Ceea ce nu se poate”, 1911), este, dincolo de inegalităţile sale şi de tezismul reperabil, o construcţie epică impresionantă care poate sta alături, cu certitudine, de romanele lui Zola. Mai ales că îmbrăţişează acelaşi amestec de scientism şi idealism, specific scriitorului francez, cu limitele care se pot întrevedea aici dar şi cu merite excepţionale în observaţia socială şi caracterologie, care îşi au rădăcinile îndepărtate în Balzac. Dacă Duiliu Zamfirescu nu este, după G. Călinescu, un mare romancier (afirmaţie totuşi contestabilă), rolul lui nu poate fi redus la acela de precursor al prozei româneşti din prima parte a secolului XX.

manuscris duiliu zamfirescu

Dacă nu are arta lui Sadoveanu, fiind mai degrabă un scriitor care îşi reprimă excesele imaginative, în folosul analizei, Duiliu Zamfirescu străluceşte însă printr-un fel de „pozitivism” care îl face viabil şi autentic. Nu avea darul speculaţiei estetice, ci mai degrabă apetit explicativ, urmărind fenomenul social în cauzalitatea lui, ca naturaliştii, ceea ce pe mulţi îi poate deranja. Aerul educativ al prozei sale devine astfel un reflex atribuit de pe poziţii teoretice, şi nu conţinut propriu-zis în intenţiile scriitorului. Duiliu Zamfirescu e un aristocrat suficient de eclectic, când contemplativ, când devenind pragmatic, surprins chiar în atitudini de patos civic. În poezie, are nostalgia clasicităţii, uneori împinsă până la decorativism.

Cunoştea foarte bine lumea surprinsă în „Viaţa la ţară”, „Tănase Scatiu” şi celelalte romane, fiind fiu de arendaş, „fiul unui Tănase Scatiu, însă de treabă”, cum spune, maliţios, Călinescu. Făcuse studii de drept şi o lungă carieră diplomatică menită să-i deschidă gustul pentru o viaţă rafinată şi pentru o anume stabilitate care se va răsfrânge în scrierile sale. Din 1888 până în 1906 este secretar de legaţie la Roma, cu o întrerupere de doi ani, între 1892 şi 1894, când este detaşat la Atena şi Bruxelles. Membru al Academiei Române, din 1909, devenea în acelaşi an reprezentant al României în Comisia Europeană a Dunării, cu rang de ministru. După război, a fost ministru de externe şi preşedinte al Camerei. A murit la 22 iunie 1922, la Agapia.

domeniu: 
categorie: