158 de ani de la deschiderea oficială a Teatrului Naţional din Bucureşti

La 31 Decembrie 1852 a avut loc inaugurarea Teatrului Naţional, cu piesa "Zoe sau Amantul împrumutat", vodevil cu cântece.

Clădirea teatrului a fost construită în stil baroc în cea mai mare parte, avea un parter cu 338 staluri, trei rânduri de loji, un foier luxos cu scări de marmură de Carrara şi o mare galerie, unde aveau acces studenţii şi elevii, în mod gratuit.

În primii doi ani de la deschidere, teatrul a fost luminat cu lumânări de seu iar din 1854 s-au folosit lămpi cu ulei de rapiţă.
Mai târziu, teatrul a fost luminat cu gaz aerian şi apoi, cu lumină electrică. În 1875, Teatrul cel Mare din Bucureşti devine Teatru Naţional, sub directoratul scriitorului Alexandru Odobescu.

În 1944 clădirea Teatrului Naţional este bombardată, dar teatrul continuă să funcţioneze cu două scene "de împrumut" - Sala "Studio" şi Sala Comedia.

Terenul vechiului Teatru National a rămas viran până în anii 1990, cand s-a construit acolo Hotelul Novotel. Porticul de intrare al clădirii dispărute in 1944 a fost reconstruit, simbolic, devenind portalul de intrare în noua construcţie cu faţadă de sticlă a hotelului.

Actuala clădire a teatrului a fost inaugurată în versiunea ei originală în decembrie 1973 şi modificată apoi în 1983-84.

Proiectul iniţial (1964-1973) a fost semnat de arhitecţii Horia Maicu, Romeo Belea, Nicolae Cucu, structura de rezistenţă de inginerul Alexandru Cişmigiu.

În anii 1980, la cererea lui Nicolae Ceauşescu, clădirea a fost complet remodelată la exterior şi parţial la interior (s-au păstrat parţial din versiunea originală foaierele), de către o echipă condusă de arhitectul Cezar Lăzărescu. Clădirea, concepută de Horia Maicu a fost remarcabilă la vremea ei, cu o expresie care se înscria în modernismul anilor '60, dar a rămas neterminată la exterior - fresca cu istoria teatrului, care trebuia să acopere trei faţade ale teatrului, nu a fost niciodată realizată, lăsând corpul teatrului în zidarie de cărămidă aparentă, sub "pălăria" de beton armat, elegantă, care îi devenise simbol şi care i-a fost totodată fatidică (faptul că forma clădirii nu amintea de o "casă" în sens clasic şi aducea cu o pălărie, pare să fi fost cauza pentru care Ceauşescu a cerut remodelarea ei). La interior, două mari tapiserii, probabil cele mai importante lucrări ale artei decorative româneşti la acea dată şi până astăzi, au supravieţuit incendiului din anii '70 şi pot fi admirate şi acum, în foaierul sălii mari. Autori sunt: Şerban Gabrea şi Florin Ciubotaru (tapiseria "Istoria Teatrului") şi Ion Nicodim.

"Recarosarea" lui C. Lăzărescu a înlocuit modernismul clădirii originale, realizat în materiale de calitate, cu elemente realizate în materiale sărace, pseudo-clasicizante, tipice anilor în care s-a construit şi Casa Poporului sau Victoria Socialismului, iar în Europa de vest era în plin triumf postmodernismul istoricizant.

Capacitatea sălilor a fost parţial mărită (prin îndesirea scaunelor, aşa cum s-a întâmplat şi la Sala Palatului) şi au apărut spaţiile intermediare cu galerii de artă şi cele "interstiţiare" cu Lăptăria lui Enache sau terasa "La motoare".

domeniu: 
categorie: