230 de ani de la moartea lui Jean-Jacques Rousseau

Comentariu realizat de Costin Tuchilă – Se împlinesc astăzi 230 de ani de la moartea scriitorului şi filosofului iluminist Jean-Jacques Rousseau, a cărui viaţă şi operă are, mai mult decât a tuturor contemporanilor săi, dimensiunea unei legende. Este imaginea la care a contribuit din plin Rousseau însuşi, existenţa lui fiind puţin conformă tiparelor rigide ale veacului.

Se născuse la 28 iunie 1712, la Geneva. Orfan de mamă (moartă la naşterea fiului), este crescut de tatăl său, un modest ceasornicar, care mai târziu îl încredinţează unui pastor. Adolescentul cu gust pentru aventură nu se poate însă supune rigorilor. Ucenic zugrav, lacheu, în 1732 trece sub protectoratul Doamnei de Warens. Se dedică muzicii, inventând un sistem personal de notaţie muzicală, pe care îl propune, nici mai mult nici mai puţin, Academiei de Ştiinţe de la Paris. Sistemul nu reţine atenţia nimănui. La 30 de ani este încă un necunoscut. Boem solitar, ajunge la Paris, în căutarea gloriei. Trăieşte modest alături de Thérèse Levasseur, servitoare de han, cu care va avea cinci copii, care ajung, bineînţeles, la orfelinat, Rousseau motivându-şi gestul prin imposibilitatea de a-i creşte corespunzător. Trezeşte mult interes cu primele sale lucrări, devenind rapid ţinta tuturor atacurilor. Începând cu 1759, se izolează practic de lume. Romanul „Julia sau Nouă Eloiză” (1761) este aspru criticat de autorităţile din Geneva iar „Emil” (1762) este condamnat să fie ars în piaţa publică. Încearcă zadarnic să se întoarcă la Geneva. La Môtiers este bătut cu pietre de mulţimea isterizată. Se refugiază un timp în Anglia. Trăieşte obsesia complotului, vede în toate semnele persecuţiei. Moare la 2 iulie 1778, la Ermenonville. 

bust JJR 

Jean-Jacques Rousseau trecea în epocă drept un înţelept neînţeles, persecutat de o lume pe care o considera mai presus de toate frivolă, incapabilă să regăsească rosturile esenţiale ale fiinţei umane. Republican fervent, adevăratul şi probabil singurul gânditor care a influenţat decisiv ideologia revoluţionarilor de la 1789, Rousseau se considera prieten al naturii, mai exact al întoarcerii omului la natura paradisiacă, refuzând categoric civilizaţia modernă. Starea naturală nu însemna însă întoarcerea la forme primitive, iar mitul „bunului sălbatic”, destul de curent în epoca luminilor, va fi explicat şi argumentat convingător în textele de maturitate ale lui Rousseau, considerat un spirit distructiv după publicarea primelor sale lucrări, „Discurs asupra ştiinţelor şi artelor” (1750), „Discurs asupra originii inegalităţii” (1754) şi „Scrisoare către d’Alembert asupra spectacolelor” (1758).  În prima, Rousseau nega rolul pozitiv al ştiinţelor şi artelor pe care le considera pur şi simplu „instrumente de corupţie şi decadenţă”. Asemenea idei, în veacul raţionalist, păreau cel puţin ciudate iar exprimarea adesea paradoxală a autorului era taxată drept simplă plăcere stilistică. Discursul din 1754 „a avut efectul unui cutremur de pământ” ( Al. Dimitriu-Păuşeşti), trezind adversităţi durabile. Voltaire îl primise cu ironie răutăcioasă la început, mimând o oarecare politeţe, pentru a răbufni mai târziu, alături de majoritatea enciclopediştilor, împotriva „arhi-nebunului” care dorea nimicirea civilizaţiei. Îndepărtându-se de natura „primitivă”, spunea Rousseau, omul nu a făcut decât să scufunde virtuţile originare. A fost desigur taxat de îndată drept retrograd şi obscurantist, fără ca vreunul dintre contemporanii săi să întrevadă de fapt sistemul de gândire atât de expresiv argumentat – şi foarte modern de altfel – pe care Rousseau l-a dezvoltat în opera sa. L-au negat dar, cum se întâmplă în atâtea cazuri, l-au preluat mai ales în privinţa teoriei sociale şi a ideilor despre libertatea omului în societatea nouă care se năştea odată cu Revoluţia Franceză.

contratul social JJR

În „Contractul social” („Du Contrat social ou Principes du droit politique”, 1762), eseu politic şi sinteză a ideilor sociale ale autorului, Jean-Jacques Rousseau exprimă poziţia teoretică cea mai avansată în epoca sa, preluând constructiv ideile întrevăzute de Monstesquieu, Hobbes sau Locke. Ideea fundamentală a „Contractului social” este că sursa legitimităţii sociale şi politice este voinţa generală, a poporului, idee revoluţionară, care avea să stea la baza democraţiei moderne. Aşadar, membrii unei colectivităţi angajează un contract social, în care interesele particulare trebuie armonizate cu interesul general. Individul trebuie să renunţe la libertatea absolută, fără limite, pentru a se supune regulilor comunităţii. Totodată, comunitatea este cea care trebuie să-i apere şi să-i garanteze drepturile. Nu mai e necesar probabil să spunem că Robespierre şi Saint-Just au văzut în „Contractul social” un îndreptar esenţial pentru ideile proclamate de Revoluţie.

JJR 

Câteva maxime culese din opera lui Jean-Jacques Rousseau:

„Libertatea nu constă în faptul că oamenii pot face tot ce doresc, ci în faptul că ei nu trebuie să facă ce nu doresc.”

„A trăi nu înseamnă a respira, ci a acţiona.”

„Omul s-a născut liber, dar pretutindeni este în lanţuri.”

„Aş fi vrut să mă nasc într-o ţară în care nimeni nu este mai presus de lege.”

„Aş fi vrut să mă nasc într-o ţară în care suveranul şi poporul sunt unul şi acelaşi lucru.”

„A renunţa la libertate înseamnă a renunţa la calitatea de om.”

„Există două principii anterioare raţiunii: unul, care ne face să fim puternic interesaţi de bunăstarea şi conservarea noastră (iubirea de sine) şi altul care ne inspiră o repulsie naturală în faţa pieirii sau suferinţei oricărei fiinţe simţitoare şi, în primul rând, a semenilor noştri (mila).”

„Omul care a trăit mai mult nu e cel care a numărat cei mai mulţi ani, ci cel care a simţit mai mult viaţa. ”

„Deplina fericire constă în a face pe alţii fericiţi. ”

„Oraşele sunt abisul speciei umane.”

„Femeile nu sunt făcute pentru a fugi; când fug înseamnă că vor să fie ajunse.”

„Când i se ia omului orice libertate a voinţei, faptele sale nu mai pot avea vreo moralitate.”

„Dacă raţiunea îl formează pe om, sentimentul e însă acela care îl conduce. ”

„Omul care nu cunoaşte durerea, nu cunoaşte nici înduioşarea omeniei, nici gingăşia compătimirii. ”

„Fericirea omului, aici pe pământ, nu-i decât o stare negativă, întrucât trebuie s-o măsurăm prin cantitatea mai mică de rele pe care le suferă.”

„Pentru a căuta o fericire imaginară, ne pricinuim mii de rele adevărate.”

„Pentru a fi ascultat, transpune-te în locul celor cărora te adresezi. ”

„Dacă există în lume un rang de natură să-i facă iluştri pe cei care-l deţin, acela este fără îndoială rangul pe care îl dau talentele şi virtutea.”

„Consolările indiscrete nu fac decât să sporească durerile mari.”

domeniu: 
categorie: