400 de ani de la naşterea lui John Milton

Comentariu realizat de Costin Tuchilă – Se împlinesc astăzi 400 de ani de la naşterea poetului englez John Milton (9 decembrie 1608 – 8 noiembrie 1674), autorul celebrului poem epic „Paradisul pierdut” („Paradise Lost”).

Născut la Londra, pe Bread Street, John Milton şi-a făcut studiile la St. Paul’s School şi Christ’s College, Cambridge. Dorea să devină preot, fiind un tânăr cu puternice convingeri teologice. A renunţat însă, dovedindu-se un adversar al dogmatismului bisericii engleze, al monarhiei, al tuturor formelor de îngrădire a libertăţilor cetăţeneşti, ceea ce i-a atras renumele de „poet-cetăţean”. În perioada petrecută la Cambridge, a început să scrie poezie în latină, italiană şi engleză. Oda „În dimineaţa naşterii lui Isus Cristos” („On the Morning of Christ’s Nativity”) este o scrie de tinereţe, datând din 1629. Se pare că maturizarea sa literară a venit destul de târziu, Milton visând însă de la tinereţe la reînvierea epopeii clasice, ceea ce va reuşi să realizeze târziu, în ultima parte a vieţii, prin „Paradisul pierdut”, cel mai mare poem epic englez, capodoperă a literaturii universale.

1 milton sepia 
Foto: John Milton

Odele, elegiile, sonetele de tinereţe sunt de factură renascentistă, influenţate mai mult de literatura italiană, decât de tradiţia engleză: „Voiosul” (L’Allegro), „Meditativul” („Il penseroso”, 1632).  Talentul său puternic şi mai ales erudiţia (a fost unul dintre cei mai cultivaţi poeţi englezi ai epocii, având vaste cunoştinţe filosofice, teologice, literare, ştiind latină, greacă, ebraică, franceză, italiană, spaniolă) au atras atenţia încă de la început, poeme ca „Lycidas” (elegie la moartea prietenului său, poetul Edward King, în 1637) şi „Comus” (mască în gustul vremii, 1634) fiind şi astăzi rezistente. În 1638 pleacă în Italia, unde rămâne un an. Întors în Anglia devine un adept al cauzei puritane. Începe să scrie pamflete şi lucrări cu caracter social şi politic, fiind pentru ani buni unul dintre cei mai citiţi autori: „Doctrina şi instituţia divorţului” (1643), care avea la bază propria sa experienţă conjugală nefericită, „Areopagitica”, în care era de-a dreptul revoluţionar, susţinând libertatea presei, „Despre reformă în Anglia” (1641), „Motivul pornirii guvernului bisericii împotriva prelaţilor” (1642), „Împuternicirile regelui şi ale magistraţilor” (1649), în care sprijinea cauza independenţilor care îl întemniţaseră pe regele Carol în timpul revoluţiei puritane. Acest pamflet i-a asigurat lui Milton poziţia de secretar pentru afaceri externe în guvernul lui Oliver Cromwell, căruia i-a rămas fidel, continuând să îl apere prin scrieri ca: „Prima apărare a poporului englez” (1651), „A doua apărare a poporului englez” (1654), „Apărarea sinelui” (1655).

2 john-milton-paradise-lost 
Foto: Ediţie a „Paradisului pierdut”, din 1678

În ultima parte a vieţii a orbit, intrând în dizgraţie după restaurarea lui Carol al II-lea. Din această perioadă datează marele poem „Paradisul pierdut”, publicat într-o primă ediţie în 1667, în 10 cărţi, semnat J. M., reorganizate în ediţia următoare, din 1674, în 12 cânturi. „Paradisul regăsit” (1671), urmarea primului, este net inferior. „Samson Agonistes”(1671) este o dramă poetică pe modelul tragediei clasice greceşti, dar cu subiect biblic.

3 rebel-angels 
Foto:  Ilustraţie la „Paradisul pierdut”: lupta îngerilor cu oştile răzvrătiţilor

John Milton este autorul a 18 sonete în limba engleză şi 5 în italiană, acestea din urmă în stilul lui Petrarca.

4 satan_si moartea 
Foto: „Satan şi moartea”, după „Paradisul pierdut” de John Milton

Deşi nu se poate vorbi de originalitate în această privinţă, fapt puţin important în epocă, ele se înscriu printre cele mai frumoase sonete din istoria speciei. Sonetul XIX este într-adevăr tulburător:

„Când cuget cum pierdui lumina mea,
Spre jumătatea vieţii, şi că-n mine
Unicul meu talent ce viu mă ţine
Stă sterp, măcar că duhul mi s-ar vrea

Părintelui meu slugă, şi să dea
Măsura-mi dreaptă-n slove nehaine,
Mă-ntreb nătâng: înfăptuiri senine
Ceri, Doamne, de la orbi? Răbdarea, ea,

Ăst murmur curmă, răspunzând îndată:
De-ofranda noastră cerul lipsă n-are,
În blându-i jug calci calea cea mai dreaptă.

La ordinu-i regesc, umana gloată
Dă-ntr-una ghes pe ţarini şi pe mare;
Iar servi îi sunt şi cei ce doar aşteaptă.”
(Traducere de Tudor Dorin)

5 g dore 
Foto: „Paradisul pierdut”, ilustraţie de Gustave Doré, 1866

Scris în versuri albe, „Paradisul pierdut”, unica epopee izbutită din literatura engleză, este un amplu poem alegoric compus în perioada 1658 – 1663, în bună parte dictat (în 1652, Milton îşi pierduse complet vederea, probabil din cauza unui glaucom.) Tema generală, de inspiraţie biblică, ar fi acea a izgonirii din Paradis, combinată cu motivul îngerului căzut, Lucifer, cum am spune noi astăzi, prelucrate însă metaforic şi alegoric într-un limbaj care nu mai are nici o legătură cu textul Scripturilor. „Doar o privire grăbită nu desluşeşte în amplul epos al «gonirii din paradis» decât o versificare   monumentală a textului Scripturilor; nu se poate ignora împrejurarea (şi nici un comentator nu o mai omite) că Milton a creat această operă în anii când monarhia se întorcea în Anglia, «izbândă a filistenilor care prihănesc sfinţenia» republicii. Umbra acestui dezastru cade, întunecată, asupra ultimelor cânturi ale eposului.

6 g dore 2 
Foto: „Paradisul pierdut”, ilustraţie de Gustave Doré

Vreme de două secole, «Paradisul pierdut» a avut, pentru cultura engleză dominată de dogma protestantă, o autoritate aproape nelimitată: imaginea lumii proiectată de el era însuşită fără rezerve şi chiar cei care nu credeau în legenda izgonirii din paradis, o înţelegeau ca pe o figurare a unei catastrofe primordiale, astfel încât cânturile poemei miltoniene erau interpretate ca reprezentări ale «primelor vârste ale umanităţii».” (Dan Grigorescu).
Reproduc un fragment din Cântul al VI-lea, descrierea luptei îngerilor cu oştile răzvrătiţilor:

„Şi iată, se dezlănţui furia
Ca o furtună, cu un huiet care
Nicicând în Cer nu se mai auzise;
Scrâşniră armele, lovind armuri,
Într-o oribilă nearmonie ;
Crunt scârţâiră carele turbate,
Din roţile de bronz; şi durăt groaznic
Iscă-ncleştarea; peste capul nostru
Zburau săgeţi de foc ţiuitoare,
În bolţi de foc imense peste oşti.
Nimicitor, sub bolta cea încinsă,
Şi fără frâu se slobozi asaltul,
De zgudui cu larma-i mare Cerul;
O, de-ar fi fost pe lume-atunci Pământul,
S-ar fi cutremurat până-n adâncuri! Ne poate fi mirare, oare, faptul,
Atunci când mii şi mii de mii de îngeri
Se războiau de o parte şi de alta?
Când cel mai slab putea să-şi strige sprijin
A elementelor putere? Când
Sugeau din toate ţărmurile vlagă?
O, ce putere-ar fi avut aceşti
Potrivnici fără număr să adape
Războiul veşnic însetat de vieţi,
Sălaşul lor cu ură tulburându-l,
Chiar nimicindu-l, poate, dacă Tatăl
Atotputernic nu-i ţinea în frâu
Cu mâna lui ce cârmuieşte Cerul!
Părea, prin număr, orice legiune
O oaste câtă frunză, câtă iarbă,
Precum şi orice mână înarmată
Prin forţa-i egala o legiune.
Părea, în luptă, fiece războinic
Un cap de oaste – orice cap de oaste
Părând că-i un războinic oarecare;
Ştiau când să asalte, când să-ntoarne
Tăria luptei, când să-nchidă şi
Când să deschidă flancurile strânse
Ale războiului spăimântător!
Nici gând de fugă ori de dat napoi
Şi nici un fapt care să-nsemne teamă, 
Căci fiecare-şi era sieşi sprijin,
De parcă numai, numai braţul lui
Îi hotăra, atunci, izbânzii sorţii!
Plinitu-s-au eterne prin renume
Isprăvi – căci felurită, uriaşă
Această luptă se desfăşura,
Ba pe-ntărită vatră, ba luându-şi
Avântul pe-o puternică aripă,
Cumplit învolburând întreg văzduhul,
Schimbându-l într-un crâncen foc războinic.
Lung timp rămaseră în cumpănire
Ai bătăliei sorţi – atâta cât
Satan, ce o putere fără seamăn
De-a lungul cruntei zile dovedise,
Dar neaflându-şi vreun egal prin arme,
Oricât zburase el din rând în rând
Prin valma serafimilor răzbiţi –
Atâta cât nu nimeri în locul
În care sabia lui Mihail
Cosea, dintr-o pălire, escadroane.”
(Traducere de Aurel Covaci)

domeniu: 
categorie: