Adela Mărculescu: Dacă mie îmi luaţi scena, eu pot să mor

Născută la 21 decembrie 1938, la Aiud, Adela Mărculescu a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, promoţia 1959, clasa profesor Alexandru Finţi. În prezent este actriţă la Teatrul Naţional „I.  L. Caragiale” din Bucureşti.

Roluri la Teatru Naţional „I. L. Caragiale” din Bucureşti: Alexandra del Lago – „Dulcea pasăre a tinereţii” de Tennessee Williams, regia Tudor Mărăscu, 2005; Elena Ivanovna Popova – „Viaţă de actor” („Ursul” şi „Cântecul lebedei”) de A. P. Cehov, regia Geo Saizescu, 2003; Olga – „Maşinăria Cehov” de Matei Vişniec, regia Cristian Ioan, 2003; Doris – „Anul viitor la aceeaşi oră” de Bernard Slade, regia Victor Moldovan, 2001; Sophie – „Vecina de alături” de Pierre Chesnot, regia Victor Moldovan, 2000; Euridice – „Eleni” de Kostas Asimakopoulos, regia Ion Cojar, 1999; Stela Campbell – „Dragă mincinosule” de Jerome Kilty, regia Mara Paşici, 1998; Vera Louise Simmons – „Harvey” de Mary Chase, regia Tudor Mărăscu, 1994; Tituba – „Vrăjitoarele din Salem” de Arthur Miller, regia Felix Alexa, 1991; Clitemnestra – „Electra – O trilogie antică” după Sofocle şi Euripide, spectacol de Andrei Şerban, 1990; Alexandra – „Capcana” de Platon Pardău, regia Anca Ovanez Doroşenco, 1989; Leonora – „Torquatto Tasso” de Johann Wolfgang Goethe, regia Anca Ovanez Doroşenco, 1988; Mioara – „Idolul şi Ion Anapoda” de G.-M. Zamfirescu, regia Ion Cojar, 1986; Steffy Blondell – „Poveste din Hollywood” de Neil Simon, regia Grigore Gonţa, 1984; Doamna Ruxandra – „Alexandru Lăpuşneanu” de Virgil Stoenescu, regia Cristian Munteanu, 1978; Daia – „Cine a fost Adam?” de Leonida Teodorescu, regia Cristian Munteanu, 1977; Margareta Aldea – „Gaiţele” de Alexandru Kiriţescu, regia Horea Popescu, 1977; „Poezie, muzică, dans”, regia Miriam Răducanu, 1976; Gabrielle – „Danton” de Camil Petrescu, regia Horea Popescu, 1974; Dona Diana – „Dona Diana” de Camil Petrescu, regia Victor Moldovan, 1973; Ana – „Take, Ianke şi Cadîr” de Victor Ioan Popa, regia Ion Finteşteanu, 1971; Epancina Aglaia – „Idiotul” de Feodor Mihailovici Dostoievski, regia Alexandru Finţi, 1969; Casandra – „Troienele” de Jean-Paul Sartre, regia Miron Nicolescu, 1968; Madeleine – „Părinţii teribili” de Jean Cocteau, regia Miron Nicolescu, 1968; Corina – „Jocul adevărului” de Sidonia Drăguşanu, regia Mihai Berechet, 1967; Isabela – „Regina de Navarra” de Eugene Scribe, regia Victor Moldovan, 1967; Logodnica – „Nuntă însângerată” de Federico García Lorca, regia Miron Nicolescu, 1966; Sorina – „Înşir’te mărgărite” de Victor Eftimiu, regia Miron Nicolescu, 1964.Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu: Frumoasa urâtă – „Povestea dulgherului şi a frumoasei sale soţii” de Radu Stanca, regia Dan Alecsandrescu, 1971.Teatrul de Stat din Ploieşti (1959–1963): Ninuccia – „De Pretore Vincenzo” de Eduardo De Filippo, regia Valeriu Moisescu, 1962 ş. a. Teatrul Mic din Bucureşti: Fanny Friedberg – „Misterul cizmei” de Hans Albert Pederzani, regia Kurt Rabe, 1963. Teatrul de Stat din Botoşani (1957–1959): Ziţa – „O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale, regia Alexandru Finţi; Zerbinette – „Vicleniile lui Scapin” de  Molière, regia David Esrig; Rosaura – „Mincinosul” de Carlo Goldoni, regia Radu Miron.Teatrul Naţional Radiofonic: roluri în „Câinele grădinarului” de Lope de Vega, „Torquato Tasso” de Johann Wolfgang Goethe, „Cavalerul şi doamna” de Carlo Goldoni, „Casandra” de Nicolae Iorga, „Casa Bernardei Alba” de Federico García Lorca, „Căsătorie cu de-a sila” de Molière„Un caz clinic” de Dino Buzzati, „Somnul raţiunii” de Boris Valejo, „Dona Juana” de Radu Stanca, „Riţă, crăiţă” de Gala Galaction, „Sorana” de I. Al. Brătescu-Voineşti, „Al optulea păcat” de Tudor Muşatescu, „Iuliu Cezar” de William Shakespeare, „Oedip la Colona” de Sofocle, „O poveste de iubire” de Radu Stanca, „La răscruce de vânturi” de Emily Brontë, „Ruy Blas” de Victor Hugo, „Turnul de fildeş” de Camil Petrescu, „Lupii de aramă” de Adrian Maniu, „Romeo şi Julieta” de William Shakespeare, „Pasărea albastră” de Maurice Maeterlinck, „Pribeaga” de Vasile Voiculescu ş.a.Roluri în filme: „Păcală se întoarce”, regia Geo Saizescu, 2006; „Diplomatic Siege”, regia Gustavo Graef Marino, 1999; „Să-ţi vorbesc despre mine”, regia Mihai Constantinescu, 1987; „Un oaspete la cină”, regia Mihai Constantinescu, 1986; „Declaraţie de dragoste”, regia Nicolae Corjos, 1985; „Surorile”, regia Iulian Mihu, 1984; „Galax”, regia Ion Popescu Gopo, 1983; „Cine iubeşte şi lasă”, regia Gheorghe Turcu, 1982; „Alo, aterizează străbunica”, regia Nicolae Corjos, 1981; „Iancu Jianu haiducul”, regia Dinu Cocea, 1980; „Hyperion”, regia Mircea Veroiu, 1975; „Ceaţa”, regia Vladimir Popescu Doreanu, 1973; „Bătălie pentru Roma”, regia Robert Siodmak (Germania), 1968, „Serbările galante”, regia René Clair, 1965 ; Televiziune: „Une mère comme o­n n’en fait plus”, regia Jacques Renard, 1997; „Meurtres par procuration”, regia Claude-Michel Rome, 1995; „Un august în flăcări”, serial tv, regia Dan Piţa şi Alexandru Tatos, 1974; „Suflete tari” de Camil Petrescu; „Bălcescu” de Camil Petrescu; „Tache, Ianke şi Cadîr” de Victor Ioan Popa; „Conjuraţia lui Fiesco” de Friedrich Schiller; „Fântâna turmelor” de Lope de Vega; „Orfeu în infern” de Tennessee Williams; „Părinţii teribili” de Jean Cocteau; „Fântâna Blanduziei” de Vasile Alecsandri; „Cronică de vitejie” de Dan Tărchilă; „Misiunea” de Francisc Munteanu; „Visul unei nopţi de iarnă” de Tudor Muşatescu; „Harvey” de Mary Chase; „Ce e nou pe strada salcâmilor” de Paul Ioachim; „Unii l-ar numi destin” de Titus Popovici; „Ceasul adevărului” de Radu Teodoru.Premii şi distincţii: Premiul I şi titlul de Laureat pentru rolul Adela – „Un oaspete la cină”; Premiu pentru rolul Ioana Boiu – „Suflete tari”; Premiu pentru contribuţia adusă la interpretarea poeziei româneşti; Premiu pentru valorificarea scenică a poeziei lui Lucian Blaga; Oscar Românesc, Tel Aviv, 2000; Premiul Revistei VIP, 2006; „Înscris de excelenţă” pentru contribuţia adusă la creşterea prestigiului festivalului de umor „Ion Canavoiu”, 1995 şi 1997.Membru fondator al Uniunii Elene din România”, Membru de o­noare al Fundaţia Culturală „Lucian Blaga” – Sebeş, Diploma de Excelenţă pentru marile merite în opera de slujire a primei scene a ţării, Ordinul „Meritul cultural” în grad de Ofiţer.


adela marculescu1


Reporter: Cum s-ar putea defini, cum ar putea fi împărţită, în raport cu teatrul, o zi din viaţa marii actriţe Adela Mărculescu?

Adela Mărculescu: Simplu: Teatru. Spectacol de dimineaţa până seara, dacă se poate. Cam aşa: dimineaţa comedie, pentru revigorarea trupului şi a spiritului, după-amiază, dramă sau melodramă pentru a fi cât mai bine ancorată în realitate, iar seara tragedie ca să nu regret că s-a sfârşit ziua şi că mă culc. Şi apoi, ştiu eu, tot teatru. Fie că îl joc eu, fie că îl joacă colegii mei. În orice caz, mă bucur de orice succes şi, sigur că, normal, mă doare orice eşec. Ar mai fi ceva de spus. Tot teatru, dar citit. Pentru că, trebuie să vă spun, întotdeauna mi-au plăcut dialogurile, replicile, sau chiar proza, romanul, nuvela etc. Eu le simt în replică sau prin replică. Şi poezia, pe care o iubesc atât de mult, este tot o replică. Să spunem, replica unui suflet, replica unui sentiment. Cam atât. Nu ştiu ce-aş putea să vă mai spun, pentru că lumea mea este teatrul.

Reporter: Doamnă Adela Mărculescu să vorbim despre teatrul de ieri şi teatrul de azi. Mulţi folosesc această sintagmă şi de aceea am recurs la această împărţire, să zicem, pe epoci, deşi teatrul poate fi, sau chiar este contemporan cu orice timp. Mă refer, desigur, la Marele Teatru.

Adela Mărculescu: Eu aş face o altă împărţire: teatru bun şi teatru prost.

Reporter: Şi pentru ieri şi pentru azi?

Adela Mărculescu: Categoric. Indiferent de anii în care a fost scris. Este vorba de acel Teatru, cu T mare, care îşi exprimă epoca şi care reuşeşte să treacă dincolo de o modă. În ceea ce mă priveşte, referitor la marele teatru de astăzi, nu ştiu, încă îl mai aştept. Îl aştept cu nerăbdare. Să ştiţi că nu cred că este vorba neapărat numai de România, eu ştiu, nu numai că ştiu, am învăţat şi ştiu, că farmecul, armonia, strălucirea, măreţia, de ce nu, eleganţa, nobleţea, toate formează teatrul. Şi tot legat de această problemă, eu mai cred un lucru, cred că de fapt există un binom: Epocă – Artist. Cele două se condiţionează şi, normal, se stimulează reciproc, şi de ce nu, chiar se anulează reciproc. Există epoci care creează anumite tipuri de artişti, care condiţionează şi favorizează dezvoltarea unui anume gen de artist. Cum, de asemenea, eu cred că pot exista artişti care, prin creaţia lor, reuşesc să construiască climatul spiritual al unei epoci şi chiar o caracterizează. Concluzia este logică, nu-i aşa?

Reporter: Trebuie să recunosc că aveţi perfectă dreptate.

Adela Mărculescu: Continuăm. În anumite perioade istorice, epoca creează artistul de care are nevoie, şi de cele mai multe ori artistul pe care-l merită. Alteori, artişti destul de înzestraţi (sau artişti deosebit de neînzestraţi, avem destule exemple) pot inspira sau pot defini o epocă. Totul este ca echilibrul acestui binom, epocă – artist, să fie respectat. Şi atunci, să spunem, cazurile de „malformaţii” sunt mai rare. Cred că, la urma urmei, public şi artist se condiţionează reciproc, iar această teorie nu este deloc lipsită de sens. Acum mă întorc la lecţia de teatru pe care am învăţat-o încă din facultate şi la care profesorul nostru, Alexandru Finţi, ţinea foarte mult. Poate chiar înainte de a ne învăţa actoria, ne-a învăţat ce e buna cuviinţă, o­nestitatea, respectul pentru semenii noştri, discreţia. La urma urmei, ideea că public şi artist se condiţionează reciproc, nu este deloc lipsită de sens. Condiţia esenţială este însă – şi acum am să revin la ceea ce m-a învăţat profesorul meu – ca de o parte şi de cealaltă să existe respect şi bună cuviinţă. Ţin foarte mult la  acest lucru, din păcate cu…puncte, puncte…


adela marculescu2


Reporter: Din păcate, timpul nu prea mai are răbdare…

Adela Mărculescu: Nu, nu, nu mai are răbdare… Ştiţi ce se întâmplă? Din păcate tot mai mulţi se referă la ceea ce pari, nu la ceea ce eşti. Lumea fiind dintotdeauna atât de ocupată cu aparenţele, ajunge să nu-i prea pese de realitate. E o problemă mai complicată, fiindcă intervin şi regretele pe undeva…

Reporter: Uneori ne gândim că lumea este o aparenţă şi teatrul o realitate.

Adela Mărculescu: Vreau să vă povestesc despre ce înseamnă să fii o viaţă pe scenă, despre curajul de a fi femeie pe scenă, în viaţă, în faţa publicului şi în mijlocul lui. Sunt actriţă de teatru înainte de toate şi am jucat rolurile cele mai diferite, de la „Casandra” din „Troienele” de Sofocle,  la „Julieta” din „Romeo şi Julieta” de Shakespeare, de la „Zerbinetta” lui Molière până la „Logodnica” din „Nunta însângerată” de Federico García Lorca etc.,  tragedie antică, dramă modernă, comedie bufă sau bulevardieră. Deci mori şi te naşti de infinite ori. Cu fiecare rol, cu fiecare spectacol. Într-o diversitate absolută. Aici stă dificultatea. Aici stă frumuseţea. Şi încă ceva: joci, creezi, exişti pe datele impuse de autor, îmbogăţite de eul tău psihic, fizic, emoţional, raţional, încercând mereu şi mereu, prin prezent, să rectifici trecutul pentru viitor. Ca orice menire a artei. Artistul de teatru, mai ales, cred eu, trăieşte o perpetuă aventură, cu nelinişte, curiozitate, cu setea de a se descoperi pe sine şi pe ceilalţi, pe sine prin ceilalţi, pe sine pentru ceilalţi şi pe ceilalţi, prin sine, pentru sine. Tu: Actorul. Ceilalţi: Spectatorii. Oricum, viaţa noastră este o eternă întoarcere la copilărie, cu jocul, curăţenia, credinţa şi credibilitatea acestuia. Trebuie să ai curajul să poţi trece de la o partitură la alta, să o iei mereu de la început, trebuie să ai curajul să fii mereu debutant, să treci peste spaime şi emoţii, să iei viaţa în piept...


adela marculescu3


Reporter: Doamnă Adela Mărculescu, să ne amintim o sintagmă frumoasă şi „dulce” nouă: „Dulcea pasăre a tinereţii”.

Adela Mărculescu: O, da! Vorbiţi de un spectacol pe care îl iubesc foarte mult. Îl iubesc nu numai pentru că este o piesă atât de mare, cu un rol fantastic, atât de ofertant şi de puternic pentru o actriţă, dar îl iubesc pentru că este rolul pe care îl joc acum şi aşa se întâmplă mereu. Acel rol este extraordinar de important, şi el este important, fiindcă ştie să mişte, să atingă punctul sensibil al multor generaţii. Pe undeva este mitul acceptării vieţii, aşa cum este ea. Sigur, fără a-i aduce acuze unui om care, într-un fel, se salvează în final, adică are forţa de a trece mai departe. Artistul care vrea,  trebuie să meargă mai departe, mă rog, cu ironie, cu umor, cu sarcasm, dar mai ales cu simţ dramatic, până la punctul suprem. Într-un fel, putem spune că „Dulcea pasăre a tinereţii” este dreptul la Fericire. Sigur că reprezintă într-un fel, forţa de a trece mai departe, lovindu-se însă de nepăsarea celorlalţi. Este teribil cum anumite piese reuşesc să-şi pună amprenta atât de puternic, indiferent de timpul care s-a scurs, fiindcă au trecut foarte mulţi ani de când a fost scrisă piesa. Ea este urmărită, înţeleasă şi iubită cu aceeaşi pasiune, cu aceeaşi patimă ca în primul moment. Ştiu eu, poate că e şi dorinţa tuturor de a rescrie ultimul act, apropo de acest ultim act. Truman Capote spunea la un moment dat că „viaţa e o piesă relativ bună, cu un act trei scris prost”. Ei, dorinţa mea este ca acest act trei să poată fi schimbat. Nu este vorba numai de mine, ci este problema unei întregi generaţii, pentru că mereu se vorbeşte de conflictul dintre generaţii. Toată lumea vorbeşte de conflict. Nu există, sau mai bine spus, n-ar trebui să existe acest conflict. Pe undeva, meseria noastră este nedreaptă, pe cât este de minunată, pentru că depindem foarte mult unii de alţii. Şi foarte strâns. Şi atunci mă înţelegeţi de ce poate fi teribil de nedreaptă.

Reporter: Doamnă Adela Mărculescu, în opinia dvs., viaţa este teatru sau teatrul este viaţă?

Adela Mărculescu: Nici nu mai ştiu. Dacă mă întrebaţi pe mine ca actriţă, pot să vă spun că dincolo de teatru nu pot să trăiesc, şi-atunci mă tem că n-aş putea să vă răspund, sau nu sunt cea mai indicată să dau un răspuns corect, adevărat, nu ştiu. Nu ştiu, pentru că, dacă actorului i se ia scena, moare. Dacă mie îmi luaţi scena, eu pot să mor. Şi atunci ce răspuns pot să vă dau eu la această întrebare?


Reporter: Daţi-mi voie, să-mi răspund eu. Răspunsul este să trăiţi pe scenă.

Adela Mărculescu: Alţii şi-au dorit să moară pe scenă. Şi chiar s-a întâmplat de foarte multe ori…


adela marculescu4


Reporter: De la Molière încoace…

Adela Mărculescu: Da, da. Important este să trăieşti Teatrul.

domeniu: 
categorie: