Amintirile Bucurescilor: Hanul lui Manuc (I)

Situat în centrul vechi al Bucureştilor, Hanul lui Manuc constituie şi astăzi un punct de atracţie atât pentru cetăţenii oraşului, cât şi pentru turiştii şi oamenii de afaceri străini care trec prin urbea noastră.

Cel care l-a construit, Manuc Mârzaian, s-a născut la Rusciuc într-o familie de negustori armeni, în anul 1769. Până la vârsta de 12 ani, a învăţat într-o şcoală din Rusciuc, după care a fost trimis în Moldova, la Iaşi şi la Botoşani, la nişte negustori armeni pentru a se iniţia în tainele comerţului. Reîntorcându-se la Rusciuc în anul 1785, s-a lansat în afaceri pe cont propriu reuşind, în scurtă vreme, să se afirme în rândul negustorilor din oraş.

manuc bei

 Manuc Mârzaian (1769 – 1817)

În acea vreme, oraşul era condus de Tersenec Oglu care, în 1795, a fost recunoscut de sultan ca paşă de Rusciuc. Oamenii săi jefuiau negustorii şi populaţia din zonă în plină zi, fără a se teme de autoritatea centrală otomană.

Ajuns cel mai mare negustor din zonă şi cunoscând faptul că Tersenec Oglu avea mereu mare nevoi de bani, Manuc s-a dus la el şi i-a oferit o mare sumă de bani. Mai mult decât atât, l-a asigurat că îi stă la dispoziţie oricând, cu orice sumă, însă cu două condiţii: negustorii din oraş să nu mai fie jefuiţi iar Tersenec Oglu să nu mai împrumute de la altcineva. Condiţiile au fost acceptate şi, curând, Manuc a devenit vistierul şi sfetnicul de bază al paşei de Rusciuc, recuperându-şi banii investiţi şi încă destul pe deasupra. Se spune că ajunsese atât de apropiat de Tersenec Oglu încât acesta, ori de câte ori avea de rezolvat o problemă, spunea: „Trebuie să aflăm ce o să zică Manuc”.

Obţinând monopolul vânzării mătăsii, lânei, bumbacului, tutunului, mirodeniilor şi cerii de albine, Manuc realiza mari venituri pe care le împărţea cu Tersenec Oglu.

În anul 1802 l-a împrumutat pe Constantin Ipsilanti cu 500 de pungi de galbeni pentru a putea obţine numirea ca domn al Ţării Româneşti. Profitând de aceasta, Manuc şi-a extins afacerile şi în Ţara Românească obţinând, în 1803, administrarea salinelor din care reuşeşte să câştige, până în 1806, peste 300.000 de piaştri anual, mare parte din sumă investind-o în achiziţionări de terenuri în Bucureşti şi diferite moşii prin ţară.

La 7 septembrie 1804, serdarul Nicolae Saegiu îi vinde lui Manuc o vie „în dealul Bucureştilor”, iar la 20 septembrie 1804, mitropolitul Dositei Filitti (mitropolit între 1793 – 1810) notează că paharnicul Manuc (în 1802 Constantin Ipsilanti îl numise serdar, iar în 1803 l-a înălţat la rangul de paharnic) a mai cumpărat două vii tot „în dealul Bucureştilor”. Deja Manuc ajunsese, datorită bogăţiilor sale, a fi considerat unul dintre cei mai mari negustori şi zarafi din Peninsula Balcanică.

Construcţia hanului care îi poartă numele a început în anul 1803 iar pentru aceasta Manuc cumpărase mai multe loturi din terenurile Curţii Vechi, atât direct cât şi printr-un om de nădejde al său, Nicolae Saegiu (pe care de fapt îl chema Nicolae Diamandi, dar era cunoscut sub numele de Saegiu datorită faptului că se ocupa în special cu negoţul oilor. Cuvânt de origine turcească, saegiu însemna omul stăpânirii însărcinat cu numărătoarea oilor, pentru perceperea taxelor de oierit.) În anul 1804, Manuc a mai achiziţionat alte terenuri în zonă de la un oarecare Mărgărit şi de la văduva lui Anton Hio, de la care a cumpărat „două prăvălii împreunate înlăuntrul în zidirea hanului”, ceea ce denotă că deja construcţia hanului era terminată în acel an.

Un alt document care confirmă acest lucru îl constituie Jurnalul lui Ion Sân Dobre Cojocarul ot Mahalaua Batiştei, care, vorbind despre nenorocirile produse de focul cel mare din 1804, spune că el s-a întins până la hanul lui Manuc. „Hanul Curtea Veche, cum s-a numit iniţial, se deosebea radical de celelalte construcţii de gen existente la acea vreme în Bucureşti. Nu mai avea aspectul unei aşezări fortificate, ci era o casă deschisă inspirată din arhitectura tradiţională românească. Ceardacurile susţinute de stâlpi de lemn, balcoanele, scările de acces la etaj, acoperişul înalt de şindrilă, stucaturile şi sculpturile stâlpilor creau o atmosferă de linişte şi repaos propice întâlnirilor de diferite genuri.”

hanul manuc

Hanul lui Manuc

Vizitând acest han, artistul francez Dieudonné Lancelot spunea: „(…)cele două rânduri de galerii care leagă cele patru corpuri de clădiri sub un acoperiş înălţat şi cu bârne profilate, şi scara cea mare cu parapet dublu ce serveşte ambele etaje, sunt împodobite cu coloane şi balustrade de un gust încântător şi cu o lucrătură îndemânatecă. S-ar putea zice că este un palat de lemn.” În peisajul arhitectonic al Bucureştilor de la începutul secolului al XIX-lea, Hanul lui Manuc s-a impus ca o realizare arhitectonică deosebită.

hanul manuc.2jpg

Hanul lui Manuc la 1841

domeniu: 
categorie: