Amintirile Bucurescilor: Pieţe şi negustori de altădată (I)

Între anii 1868 – 1885, Bucureştii aveau două pieţe în înţelesul actual al cuvântului. Prima era aşa-numita Piaţa Mare, care avea o hală de carne, o hală de peşte şi un târg de legume, în zona actualei Pieţe a Unirii, piaţă bogată, ale cărei tarabe se întindeau până în apropierea Bisericii Sfântul Anton, cu marfă multă şi felurită.

A doua, Piaţa Mică, se afla în apropierea Bisericii Amzei. Nu avea decât o singură hală şi mai puţine tarabe. Din aceste pieţe târguiau, de obicei, doar aceia care îşi puteau permite să aibă una sau două slugi în casă sau să plătească hamali care să care cumpărăturile acasă.

femeia cu lapte covasit
Foto: Femeia cu lapte covăsit

În aceste condiţii, o mare răspândire o cunoşteau neguţătorii mărunţi care îşi purtau întreaga prăvălie în spinare sau pe un cărucior. Încă din zorii zilei străzile oraşului răsunau de strigătele precupeţilor care goneau pe toate uliţele cu coşurile încărcate cu diferite mărfuri, făcând reclamă în gura mare la produsele lor. Obiceiul s-a păstrat şi după ce au apărut alte pieţe ale oraşului, cum a fost cea lui Matache Măcelaru sau Hala Traian.

vanzator-de-iaurt 
Foto: Vânzător de iaurt

Pentru fiecare categorie de mărfuri exista o anumită particularitate a micilor negustori. Astfel, carnea, brânzeturile, păsările, peştele, fructele şi legumele erau apanajul oltenilor, numiţi şi precupeţi pentru obiceiul lor de a se tocmi  zdravăn pentru orice fleac. Produsele de patiserie erau rezervate grecilor sau macedonenilor; pentru dulciuri şi băuturi răcoritoare sau calde, renumiţi erau turcii şi bulgarii; hainele şi marchitănia (aţa, acele, nasturii, şireturile şi alte mărunţişuri) constituiau ocupaţia de bază a negustorilor evrei.
Oltenii aduceau, pe lângă carnea de vacă, de porc sau de berbec, tot felul de legume, ouă, lapte şi brânzeturi. Din preajma Paştelui şi până la Sfântul Petru ei vindeau miei tăiaţi şi jupuiţi, agăţaţi câte cinci de fiecare parte a cobiliţei şi acoperiţi cu bucăţi de pânză albă. Păsările erau vândute din coşuri  cu plasă, atârnate la capetele cobiliţei. Ele se aduceau vii, urmând a fi tăiate în gospodăria cumpărătorului sau păstrate ca să facă ouă.
placintar grec la 1880 
Foto: Plăcintar grec pe la 1880

Laptele dulce se aducea din satele din preajma Bucureştilor în căldări de tablă albă, fie încărcate în faetoane pe două roţi, trase de un căluţ sau atârnate de cobiliţă. Preţul de vânzare la poarta casei era de 20 – 30 de bani ocaua. Se cuvine să facem precizarea că ocaua  – sau „litra”, cum se spunea pe acea vreme – era echivalentă cu un kilogram şi un sfert. Ocaua se împărţea în 400 de dramuri, o litră avea l00 de dramuri şi jumătate, măsura de 50 de dramuri era cunoscută sub numele de „cinzeacă”, termen păstrat până astăzi în vorbirea populară fără, însă, a se şti că era vorba de fapt de 125 de grame. Laptele bătut se vindea cu 10 – 20 de bani ocaua, iar untul, sub formă de turte cât podul palmei, cu 10 bani turta sau trei turte la 20 de bani.

Când, după anii 1880, la cofetăria Capşa a început a se face unt presat care se vindea în bucăţi de un sfert sau o jumătate de kilogram la preţul de 5 lei  kilogramul, s-a făcut mare tapaj în presa vremii pe seama preţului socotit excesiv de mare.

Brânzeturile (caş dulce sau sărat, burduf, caşcaval de Penteleu ş. a) se vindeau înfăşurate în foi de viţă. Iaurtul şi laptele covăsit, din mici hârdaie atârnate de cobiliţă, se vindeau cu o lingură specială. Tot oltenii erau aceia care aduceau, cu coşurile, grăunţe pentru feluritele orătănii din curtea orăşenilor sau cărbuni de mangal folosiţi la călcatul rufelor ori pentru pregătirea grătarului.
Despre alte categorii de vechi negustori bucureşteni şi produsele lor, în articolul viitor.

domeniu: 
categorie: