Bicentenar Gogol

Comentariu realizat de Costin Tuchilă – Se împlinesc astăzi 200 de ani de la naşterea scriitorului rus Nikolai Vasilievici Gogol (20 martie 1809 – 21 februarie 1852, pe stil vechi), pe care teatrul modern şi proza modernă şi-l pot revendica în egală măsură ca precursor.

„Noi toţi am ieşit din «Mantaua» lui Gogol”, spunea Dostoievski. Rostită cu plecăciune, propoziţia aceasta sugerează că nuvela publicată în 1842, la care Gogol a lucrat timp îndelungat, între 1839 – 1841, reprezintă o descoperire făcută mult înaintea naturaliştilor şi a modernilor: „adâncimea abisală a umilinţei”. Dostoievski demonstra prin opera sa că oamenii simpli, cenuşii, confundabili au psihologie abisală. Înaintea lui, „Gogol este poetul suprem al umilinţei. Reprezentarea ei prezintă o armătură atât de «concretă», încât atinge limita suportabilă.” (Lucian Raicu, „Gogol sau fantasticul banalităţii”, 1974). Drama „omului-muscă”, măruntul funcţionar Akaki Akakievici Başmacikin, căruia hoţii îi fură obiectul cel mai de preţ, mantaua nouă pe care reuşise cu atâtea eforturi să şi-o facă la croitor, dobândeşte o profunzime uimitoare în finalul fantastic, când „demonul deriziunii” se răzbună. Stafia lui Akaki nu-şi găseşte liniştea decât atunci când pune mâna pe mantaua „persoanei însemnate”, care, în viaţă, îl umilise pe funcţionarul Akaki. Gradaţia psihologică, transformările personajului, elocvenţa fiecărui detaliu dezvoltă stilul umil inventat de Gogol, acea „obsesie a nulităţii” pe care el a lansat-o.  

1 n v gogol 
Foto: N. V. Gogol

Nu este singura descoperire a scriitorului rus. În bună parte, absurdul din teatrul modern i se datorează şi nu ar fi deloc deplasat să observăm că rădăcinile îndepărtate ale viziunii lui Eugen Ionescu se află la Gogol, în „Revizorul”. Împingând satira la limita caricaturalului, Gogol are un simţ desăvârşit pentru observaţia amănuntului din care construieşte imagini groteşti, terifiante, în spiritul atât de familiar al modernilor. Ar fi suficient să cităm, pe lângă teatru, nuvelele „Mantaua”, „Portretul”, „Nasul”, „Caleaşca” ori romanul „Suflete moarte” (1842). 

2 portret  Gogol 
Foto: N. V. Gogol, portret de Alexandr Dmitriev-Mamonov

Ceea ce avea directă ţintă polemică în epocă se dovedeşte cât se poate de actual, dacă ar fi să ne referim doar la teoria râsului pe care dramaturgul o propune într-o piesă lungă, stufoasă, „La ieşirea din teatru, după reprezentarea unei comedii noi” (comedia nouă nu era alta decât „Revizorul”, care crease un scandal de proporţii la premiera din 19 aprilie 1836, la Teatrul Alexandrinski din St. Petersburg).

3 caricatura din magazinul satiric budilnik 1866 
Foto: Caricatură din magazinul satiric „Budilnik” („Ceasul deşteptător”), nr. 11, 1866

Piesele sale scurte, mai puţin citite astăzi, nu sunt mai prejos decât cele două comedii celebre, „Revizorul” şi „Căsătoria” (1835). În 1842, la sfârşitul volumului al IV-lea al ediţiei de „Opere”, în secţiunea „Fragmente dramatice şi scene izolate”, apăreau trei scenete extrase dintr-o comedie abandonată, „Ordinul Vladimir clasa a treia”: „Dimineaţa unui om ocupat” (care se intitula iniţial „Dimineaţa unui funcţionar”, dar apăruse cu acest titlu, schimbat de cenzură, în primul număr al revistei fondate de Puşkin, „Sovremennik”/„Contemporanul”, 13 martie 1836), „Procesul” şi „Fragment”. Ele au unitate tematică şi stilistică indubitabilă, concurând în multe privinţe capodopera „Revizorul”. 

4 seful si subalternii 
Foto: P. Fedotov, „Şeful şi subalternii” (1840)

Tipurile de personaje din primele două sunt caractere asemănătoare: funcţionari imperiali, orgolioşi, vicioşi, cu înclinaţie spre parvenitism, în stare să calce pe cadavre pentru a ajunge la ţelul propus. Oameni pentru care cuvântul dat nu are nici un fel de importanţă şi care-şi fac din disimulare un „modus vivendi”. În „Dimineaţa unui om ocupat”, Ivan Petrovici, „omul ocupat”, cartofor înrăit, îi cere lui Alexandr Ivanovici, şi el un om ocupat (fireşte cu… pierderea timpului), să pună o vorbă pe lângă „excelenţa sa” pentru a obţine o decoraţie. Alexandr Ivanovici îi promite şi, la plecare, dezvăluie planul: va pune o vorbă, dar exact pe invers…

5 revizorul 
Foto: Ilustraţie la „Revizorul”

În „Procesul”, Proletov, ober-secretar la Senat, îl asigură pe Burdiukov că îl va ajuta să-şi câştige drepturile care i se refuzaseră printr-o fraudă testamentară. Când omul necăjit pleacă fericit acasă, Proletov divulgă spectatorilor planul înşelătoriei, amuzându-se copios de credulitatea individului.

6 cicikov 
Foto: Cicikov (stânga), ilustraţie de Piotr Sokolov la romanul „Suflete moarte”

În „Fragment”, Maria Alexandrovna, aristocrată parvenită, vrea să-şi vadă fiul, Mişa, ofiţer, în ciuda lipsei totale a acestuia de aptitudini pentru cariera militară. Şi mai mult, doreşte să-l însoare urzind un plan diabolic cu Sobacikin, individ cu caracter precar, un fel de Agamiţă Dandanache avant la lettre, colecţionar de scrisori folosite la momentul oportun. Ca şi în „Revizorul” şi „Căsătoria”, personajele sunt caracterizate mai degrabă prin situaţii decât prin limbaj.

Cele trei scenete şi fragmente din „La ieşirea din teatru…” au fost montate la Teatrul Naţional Radiofonic, în 2000, în adaptarea Puşei Roth şi regia artistică a lui Ion Vova, sub titlul „Scene din viaţa lumii mari”.

Într-un interviu luat de Mădălin Roşioru, criticul literar Mihai Cimpoi relua  ideea – poate surprinzătoare – a originii româneşti a lui Gogol, născut în târguşorul Boşie Sorocinţi din judeţul Mirgorod, gubernia Poltava:

„Ar putea fi un amănunt biografic de senzaţie, dar el comportă, după mine, sensuri mai profunde, fiindcă există un fond românesc de sensibilitate în cazul lui Gogol, care ne duce spre Caragiale, spre Creangă, lucru sesizat deja de Eminescu când vorbea despre «Revizorul»; Eminescu nu cunoştea, desigur, acest amănunt, descoperit mult mai târziu de criticul Igor Zolotovski, care consacră, în biografia sa romanţată, apărută în cunoscuta colecţie «Oameni de seamă» de la Molodaia Gvardia [Tânăra gardă] din Moscova, patru pagini de expunere a documentelor privind această genealogie românească a lui Gogol.

Eu unul, verificând dacă Gogol ştia ceva despre originea lui românească, am răsfoit paginile care s-au păstrat din cel de-al doilea volum al «Sufletelor moarte» şi alte articole şi note de jurnal, şi am găsit două locuri în care Gogol se referă la români, ca descendenţi ai dacilor şi romanilor; probabil că Gogol ştia că unul din bunicii săi, Vasili Tanski, este român.

Eu bănuiesc că este vorba de Vasile Tanu, devenit ofiţer în armata rusă şi exilat de Ecaterina a II-a: deci a avut şi un destin tipic românesc!”

domeniu: 
categorie: