Bicentenar Vasile Cârlova

Comentariu realizat de Costin Tuchilă – Au fost de-ajuns cinci poezii, câte s-au păstrat, pentru ca Vasile Cârlova să ocupe un loc sigur în istoria literaturii române. S-a născut la 4 februarie 1809, „la Târgovişte sau în Buzău, cum susţin rudele” (G. Călinescu).

Era fiul medelnicerului Ioniţă Cârlova, fost ispravnic de Buzău. Familia avea ca înaintaş un episcop din vremea lui Mihai Viteazul, Luca, devenit mitropolit al Ungro-Vlahiei. Mama poetului, Sevastiţa, era fiica clucerului Vasile Locusteanu. Una dintre cele două surori, aflăm de la Călinescu, era cocoşată şi moare la 20 de ani de rahitism. Orfan de ambii părinţi la 7 ani, Vasile Cârlova este crescut la Craiova de o mătuşă dinspre mamă, Elena, măritată cu stolnicul Nicolae Hiotu, proprietarii moşiei numite „mahalaua de peste gârlă”. Vasile Cârlova învaţă bine greceşte şi franţuzeşte. Scrie primele versuri, pierdute, în limba greacă iar, pe la 18 ani, în 1817, „Păstorul întristat”. Din acelaşi an datează traducerea actului I din „Zaïre” de Voltaire şi a lui „Hero şi Leandru” de Musaios, pierdute. Ar fi lăsat şi schiţa unui roman. În 1830 intră în „miliţia naţională”, nucleu al viitoarei armate permanente, cu gradul de sublocotenent. Moare la 18 septembrie 1831, în tabăra de la Craiova, „după ştirea cea mai probabilă de o prozaică dizenterie, iar nu de romantica ftizie căpătată în urma călăririi în noapte după bal.” (G. Călinescu). Este înmormântat la Craiova, în cimitirul Madona Dudu, de unde rămăşiţele pământeşti au fost mutate în cimitirul Sineasca. Astăzi, mormântul nu se cunoaşte.

Vasile_Carlova 
Foto: Vasile Cârlova

Poeziile lui Vasile Cârlova sunt ale unui adolescent care asimilează varii modele. „Păstorul întristat” (publicată de Heliade Rădulescu în „Curierul Românesc”, 8 mai 1830 şi pusă pe muzică de Anton Pann în 1850) e tributară pastoralei idilice a veacului anterior. „Curgerea versurilor – scrie Călinescu – în ciuda unor rele muntenisme, este cu toate acestea plină de un moale farmec, înrudit cu melancolia păgână din «Aminta» de Torquato Tasso”: „Un păstor tânăr, frumos la faţă, / Plin de mâhnire cu glas duios / Cânta din fluier jos pă verdeaţă, / Sub umbră deasă de pom stufos. // De multe versuri spuse cu jale / Uimite toate sta împrejur: / Râul oprise apa din cale, / Vântul tăcuse din lin murmur. // Cât colo turme de oi frumoase / Se răspândise pe livejuni / Şi ascultându-l iarba uitase, / Pătrunse toate de mila lui. // Câinele numai mai cu durere / Stând lângă dânsul căta în jos / Şi ca s-aducă lui mângâiere, / Glas câteodată scotea milos. // Eho, ce zace de om departe, / Îl auzise din loc ascuns; / Şi cu suspinuri de greutate / La toată vorba îi da răspuns. // Viu lângă dânsul, pătruns de milă / Şi cu blândeţe îl întrebai: / «Tinere, spune-mi, nu-ţi fie silă, / Ce foc, ce chinuri, ce gânduri ai? // Viaţa voastră necazuri n-are: / E simplă, lină, fără dureri, / Şi-n toată lumea nici o suflare / Ca voi nu gustă multe plăceri. // Vouă natura vă este dată; / Câmpii şi codrii voă zâmbesc; / Vânturi şi râuri voă arată / Cum curg de dulce, cum răcoresc. // Soarele încă voă răvarsă / Lumină dulce, tot cu senin, / Şi cerul iarăşi mila îşi varsă / Spre fericire voă deplin.» // El cu suspinuri atunci răspunse: / «Frate, se poate vrun muritor / Oricât să n-aibă dureri ascunse, / Fie pe scaun, fie păstor? // Orice viaţă supusă zace / Sub patimi grele mult mai puţin! / Soarta nu lasă un om în pace / Cu mulţumire a fi deplin. // Precum nu-nceată de vânt suflarea / Nici către crânguri, nici pe câmpii; / Aşa nu-nceată nici tulburarea / De multe patimi către cei vii. // Adevăr, slavă, cinste, putere / Sau bogăţie eu nu doresc. / Acestea toate drept o părere, / Drept nălucire le socotesc. // Dar mai puternic, greu a supune / Orice simţire, simţ pe amor, / El, izvor dulce de-ntristăciune, / Lesne aprinde foc tutulor. // Iubesc prea dulce o păstoriţă / Cu chip prea dulce, prea drăgălaş! // Pentru ea numai simţ neputinţă, / Pentru ea numai sunt pătimaş. // De lângă mine ea când lipseşte, / Natura n-are nimic frumos; / Sufletul tare mi se mâhneşte, / Orice privire e de prisos. // Şi drept aceea a tânguire / Fac să răsune fluierul meu / Lăsând şi turma în năpustire, / Vărsând şi lacrimi din ochi mereu.»” Poezia este convenţională, modelul e mult prea vizibil. Cârlova ar fi fost probabil uitat dacă nu ar fi ajuns la noi celelalte patru poezii, în stil şi cu motive romantice, cu toate că şi aici se întrevăd influenţe indiscutabile.

„Înserarea” este un poem lamartinian, tipic pentru inspiraţia romantică. Desigur, îi lipseşte „marele sentiment cosmic”, după aprecierea lui Călinescu. „Rugăciune” are un anume vizionarism foarte apreciat în epocă, „Marşul”, poem ocazional, este rostirea înflăcărată a sentimentului patriotic la înfiinţarea oştirii române, prefigurând poezia paşoptistă. Cea mai bună poezie este „Ruinurile Târgoviştei” (scrisă în 1828 şi publicată în acelaşi an de Heliade Rădulescu în „Curierul Românesc”, nr. din 20 martie), prin care apare în literatura română tema romantică a ruinelor, foarte preţuită.

„Cea mai frumoasă dintre poeziile lui Vasile Cârlova este «Ruinurile Tărgoviştei». Târgoviştea, târg aşezat în partea de munte, mai nobilă, a Valahiei, capitală a Ţării Româneşti în vremuri vechi, loc de naştere a multor scriitori de dincolo de Milcov, a inspirat frumoase ode şi elegii: «O noapte pe ruinile Târgoviştei» de Eliade Rădulescu, «Adio. La Târgovişte» de Gr. Alexandrescu şi minunata poezie de care vorbim acum.

Corectând câteva provincialisme de fonetică şi câteva arhaisme gramaticale, poezia aceasta pare scrisă de un modern şi pentru a o gusta nu este nevoie de nici o consideraţie istorico-literară.
În «Ruinurile Târgoviştei» Cârlova exprimă un profund sentiment de melancolie în faţa vremelniciei lucrurilor omeneşti, o stare de suflet care nu-şi are asemănare decât doar în poeziile lui Eminescu.” (G. Ibrăileanu).

Găsim aici metafora eminesciană „negura uitării” dar şi imaginea aproape neaşteptată, deloc convenţională şi modernă, „viscol de dureri”: „O, ziduri întristate! O, monument slăvit! / În ce mărime naltă şi voi aţi strălucit, / Pe când un soare dulce şi mult mai fericit / Îşi revărsa lumina pe-acest pământ robit. / Dar în sfârşit Saturn, cum i s-a dat de sus, / În negura uitării îndată v-a supus. / … / Voi încă în fiinţă drept pildă ne slujiţi, / Cum cele mai slăvite şi cu temei de fier / A omenirii fapte din faţa lumii pier, / Cum toate se răpune ca urma îndărăt / Pe aripile vremii de nu se mai arăt. / … / Şi-ntocmai ca păstorul ce umblă pe câmpii, / La adăpost aleargă când vede vijelii, / Aşa şi eu acuma, în viscol de dureri, / La voi spre uşurinţă cu triste viu păreri; / Nici muzelor cântare, nici milă voi din cer, / O patrie a plânge cu multă jale cer. / … / Mă văd lângă mormântul al slavei strămoşeşti / Şi simt o tânguire de lucruri omeneşti.”

domeniu: 
categorie: