Cinci ani de la moartea 'Magistrului'

Comentariu realizat de Costin Tuchilă – În urmă cu cinci ani, în noaptea de 9 – 10 martie 2004, a murit la Iaşi poetul Mihai Ursachi. În 11 martie 2004, Mirela Corlăţan scria în „Ziarul de Iaşi”:

„Cu o sănătate care se şubrezise în ultima perioadă, poetul Mihai Ursachi, cunoscut de colegii săi de breaslă ca un spirit extrem de dinamic, începuse să se retragă treptat din viaţa publică.


1 fara leg 


«Magistrul», aşa cum îi spunea majoritatea scriitorilor, urma să primească, potrivit unora dintre aceştia, titlul de «scriitor emerit» şi să fie premiat de Preşedinţie. Considerat unul dintre cei mai importanţi poeţi români contemporani, personalitate de marcă a Iaşului, Mihai Ursachi va fi condus pe ultimul drum cel mai probabil sâmbătă, pentru slujba de înmormântare fiind solicitat însuşi mitropolitul Daniel.


2 melancholie 
Foto: Domenico Fetti, „Melancolie”, 1618


Moartea poetului, în vârstă de 63 de ani, a survenit în noaptea de marţi spre miercuri, la intrarea în apartamentul său de pe strada Arcu. Un vecin l-a găsit în faţa uşii în halatul de casă şi cu cheile în mână. Aşa cum presupun apropiaţii săi, în toiul unei crize, încercase să cheme pe cineva în ajutor. Nu a mai apucat, iar vestea morţii sale i-a dărâmat pe prietenii apropiaţi. „Nu se poate!», a exclamat, printre lacrimi, poetul Horia Zilieru. «L-am iubit pentru frumuseţea lui, pentru sufletul său erudit, pentru cartea pe care o ştia, pentru dăruirea lui pentru poezie», spune Horia Zilieru.”


3 Bojdeuca lui Creanga din Ticau, Iasi 
Foto: Bojdeuca lui Creangă din Ţicău


Născut în 17 februarie 1941, la Strunga (judeţul Iaşi), Mihai Ursachi a debutat editorial în 1970 cu „Inel cu enigmă”, urmat de volumele „Missa Solemnis” (1971), „Poezii (1972), „Poemul de purpură şi alte poeme” (1974), „Diotima” (1975), „Marea înfăţişare” (1977), „Zidirea şi alte povestiri” (1978), „Arca” (1979), antologia „Inel cu enigmă” (Editura Cartea Românească, seria „Hyperion”, postfaţă de Laurenţiu Ulici, 1981).În 1961 încercase să fugă din ţară, trecând Dunărea înot lângă Porţile de Fier. Este arestat şi face trei ani de puşcărie. Timp de mai bine de un deceniu şi jumătate nu lucrează nicăieri, cu excepţia verilor când era angajat ca salvamar la Lacul Ciric.


4 roza 


Bun cunoscător al culturii germane şi engleze, în 1982 se stabileşte în Statele Unite, devenind asistent la Universitatea Statului Texas şi, din 1986, lector la Universitatea din California. Revine la Iaşi, după Revoluţie şi este numit director al Teatrului Naţional „V. Alecsandri”. Demis în 1992 de ministrul Culturii, funcţionează ca profesor asociat la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, secretar al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi (1997 – 2001), apoi director al Casei de Cultură a Municipiului Iaşi.


5 voyage autour 
Foto: Ilustraţie la „Voyage autour de ma chambre” („Călătorie în jurul camerei”) de Xavier de Maistre


În 1990, publică „Zidirea şi alte povestiri”, ediţia a II-a, revăzută, urmată de „Poezii” (col. „Poezia română contemporană”, îngrijită de Mircea Ciobanu, 1996), volumul retrospectiv „Nebunie şi lumină” (Editura Nemira, 1999), „Inel cu Enigmă. Opere complete” (Editura Cartier, Chişinău, 2002), Benedictus (2002).Un fragment semnificativ pentru boema lui Mihai Ursachi şi a amicilor lui este povestit fermecător de George Pruteanu pe site-ul său: „Am avut parte de câţiva ani de strânsă prietenie cu Mihai Ursachi. Era, adesea, dominator, imperativ, scorţos – dar îmi plăcea şi marşam. Mă pomeneam cu el la 5 dimineaţa, bătea fără milă în geam ca Gestapoul, ca să-mi împărtăşească de urgenţă ideea care-i venise peste noapte: cum am putea avea bani ca să ne scoatem cărţile în regie proprie (eram în anii ’70 ai veacului trecut!) – punând pe picioare o… crescătorie de ciuperci. Urma să purcedem chiar în acea dimineaţă pe la diverşi scriitori cu bani, care să cumpere anticipat ciuperci de la noi, ca un fel de abonament…Într-o altă «dimineaţă matinală» (sintagma e a lui), după o libaţie prelungită la Casa Universitarilor, a observat, în preumblarea noastră, un stâlp al unui semn de circulaţie, din care lipsea tabla circulară de deasupra. A cumpărat de la o ţigancă o mătură şi mi-a cerut să-l ridic în spinare ca s-o înfigă acolo. Arăta foarte Lautréamont: maşină de cusut pe o masă de operaţie – şi câteva ore cred că şoferii s-au crucit…


6  Alchimistul Pietro_Longhi 
Foto: Pietro Longhi, „Alchimistul”


Făceam împreună lungi excursii (zeci de km!) pe bicicletă (o numea «singurul vehicul cu tracţiune inteligentă»), uneori noaptea, prilej de trăncăneală mustoasă şi («sweet bird of youth!») substanţială.”  

Poezia lui Mihai Ursachi este, înainte de orice, frumoasă. De frumu­seţea ei fantezistă, ca şi de ironia mul­ţumită cu sine, nu se îndoieşte nimeni. Aria sa este reprezentarea fabuloasă a unei sensibilităţi iremediabil scindate, pentru care realitatea e prilej de dis­perare, de spaimă repetată la infinit. Impresia pe care o lasă pe rând toate cărţile e că poetul triumfă amar asupra unei realităţi crude, în care cu greu îşi poate găsi locul. Hipersensibil, el este o pradă florală, o stemă melancolică supusă rapid ero­ziunii, fatalei degradări. Aparenţa ironică, tonul uneori de fantezie bufă nu constituie şi esenţa acestei poezii. E doar învelişul, miracolul exterior. Mihai Ursachi are, mai degrabă, înclinaţii temperamentale pentru o viziune tragi­că asupra existenţei: o viziune care, cunoscând probabil inconsistenţa de­terminărilor categorice, relativizând totul cu aerul sceptic al modernului în­ţelept, bravează în permanenţă. Poezia sa îşi are aşadar originea într-un scep­ticism funciar adăugat „slăbiciunii” („o, slăbiciune, numele tău este artă”).

Acea slăbiciune care alimentează imaginaţia, spaima creatoare de fantasme, apropie­rea feminină de univers. Îngândurat până la risipirea de sine, poetul pare un prinţ ciudat, înarmat cu laţ şi tri­dent şi pus să asiste la un război nu­clear.

Poezia lui Mihai Ursachi este una dintre cele mai desăvârşite înfăţişări princiare din literatura română. Atâta conştiinţă a nobleţei conţinută în propria imaginaţie şi o atât de frumoasă re­flectare în forme artistice nu sunt de întâlnit la alt poet contemporan. Slăbi­ciunea este izvor de frumuseţe. Se întrevăd în poezia lui Mihai Ursachi peisaje – peisaje „interioare” – în care natura „toarnă” cascade de flori. „Celesta ma­hala” e un colţ deopotrivă himeric şi real, plăsmuit dintr-un capriciu side­ral: un colţ de natură cu pomi înflo­riţi. Cireşi, pruni sălbatici, arbuşti sau arbori imaginari compuşi din lujeri de crini şi cristale purpurii dau în floare în valea plină de melancolie a „ma­halalei” coborâte nu se ştie când din cer. Par a încremeni în poziţii fanteziste şi în culori strălucitoare, armo­nizate împărăteşte. Căci Ţicăul lui Mi­hai Ursachi seamănă într-adevăr mai mult cu o natură statică decât cu un peisaj care să lase impresia mişcării, a vieţii. Astfel se imaginează pe sine prinţul blond crescut fabulos dintr-un crin: pictând în cuvinte naturi statice parabolice, zămislind tainice parado­xuri, idei vaporoase şi sentimente prefăcute. Simularea, prefăcătoria iau aici forma substanţială a experienţei adu­cătoare de fericire. Pictor de cuvinte-eflorescenţă, Mihai Ursachi şi-a transformat scepticismul şi vocaţia tragică într-o formulă insolită de fericire. Pentru a răspunde înfrângerii, el trebuie să cucerească un model propriu, să şi-l facă familiar, la graniţa dintre osten­taţie şi discreţie. Aparţinând unei struc­turi romantice, unui suflet neoroman­tic învins şi învingător, agresat şi agre­siv, contemporan şi vetust, literatura aceasta ultrarafinată este în întregime tributară gustului fantast.

Ca şi Leonid Dimov sau Emil Brumaru, Mihai Ursachi e un spirit îndrăgostit de fa­bulos, pe care îl creează într-un mod particular, distinct de al celorlalţi. Fa­bulosul imaginaţiei sale este unul „intim”, e un fabulos de interior, dacă se poate spune aşa. O evadare mirifică în spa­ţiul închis al „încăperii”: pereţii sunt nesperate grădini, albume de mitologie florală, fereastra e o „cale lactee”, ta­vanul – intangibila boltă pe care mărşăluiesc neauzit stele. Iar mahalaua – o „încăpere” mai mare, intimitatea răsfrântă în spaţiu social din imediata apropiere. „Mahalaua celestă” este a doua cameră: totul e familiar, toată lumea se cunoaşte. Se construiesc „poveşti” despre roze şi crini, despre „insula fiorilor, Zante”, despre Pelican, despre „marele ceas” şi despre „inel”, despre „Originea şi des­tinul unei haltere de modă veche”, des­pre „flanela violetă”, se spun parabo­le despre „ureche şi numărător” sau despre „cetatea scufundată”. Destule titluri par să însceneze un epic para­bolic: „Poem despre domnişoara Gabriela Şerban şi despre unica noastră întâlnire la o expoziţie suedeză de pic­tură”, „Câte ceva din fondurile şi grijile antroposofilor şi kalologilor din Cetate, precum şi zvonul absurd care începuse la un moment dat să circule printre ei”, „Povestea Dragonului – o fabulă”, „Post scriptum. Transversaliile mari sau cele patru estetici. Poezie pe care a scris-o magistrul Ursachi pe când se credea pelican”.
 

foto 7 fara leg

 


Cititorul se va aştepta să parcurgă sub ultimul titlu un lung poem o­niric. El sună, surpriză!, astfel: „Un om din Tecuci avea un motor / dar nu i-a folosit la nimic”.Câtă deconspirare lirică a iluziei parabolelor stă la pândă în poemele lui Mihai Ur­sachi se subînţelege. Totul e fabricat într-un atelier minuscul după reţete alchimice. „Marea înfăţişare” e tocmai captarea – heraldic conspirativă – a acestei dezlănţuiri de cameră a fabulo­sului. Un fabulos de interior este unul care, pierzând libertatea cosmică a alcă­tuirilor, puterea sa simili-demiurgică, o dobândeşte pe aceea a sondării în pro­funzimea imaginaţiei. Camera, spaţiu închis, trimite ori la evadarea „circu­lară”, de genul celebrului „Voyage autour de ma chambre”, ori la una în profunzime. Adâncimea poate fi şi înălţime, eliberând astfel de artifi­ciile unei gândiri reduse la conceperea antitetică: ochiul poate visa privind tavanul-boltă cerească ori pavimentul-fântână („căci tot, de asemeni, odaia lumii tale e Înălţime, Lărgime / şi Adâncime, amin.”). Adâncime – înălţi­me, concavitate şi convexitate, levitaţie şi scufundare sunt insuficiente, spune autorul „Missei Solemnis”, dacă nu atrag şi senzaţia de lărgime. Clau­strarea echivalează cu superba trudă a poetului fericit pentru că nu are scă­pare, pentru că va trebui să se închi­puie pe sine şi să închipuie în veci lu­mea. El va produce atâta fantezie de câtă are nevoie în scopul satisfacerii orgoliului. A nu atinge pe nimeni şi a profera „fabule” mirifice în adâncul ca­merei (fântână ori tainiţă, metafora are aceeaşi decodare) inspiră deopotri­vă trufie romantică, oarecum plebee şi ironie aristocrată.Cea mai pătrunzătoare impresie lă­sată de volumele lui Mihai Ursachi este aceea că interiorizarea autoironică a fabulosului urmăreşte scopuri alchimice. Atelierul tainic, încăperea sigilată conţin experienţe greu de mărturisit. Cupa unei flori de crin, miezul ascuns de petale al rozei ori adâncitura mi­nusculă a florii de cireş sunt de asemeni încăperi – fântâni lăuntrice în care te poţi închide pentru a evada prin alchimia fabulosului. Închis într-o floare, iată o fericire montată pe un suport ironic, cum e întreaga lui poe­zie. Ucis de parfumul rozei, el nu este mai puţin născut din neant, fiindcă poezia este imaginea Neantului care se doreşte pentru o clipă altceva („Naviga­torul, sau Balada literaturii”). Ce pare mai curios e faptul că relativizând la nesfârşit, poetul nu sfârşeşte prin a ne­ga irevocabil, ci dând farmec nou con­strucţiei secrete. Alchimia e un regres la mistere iniţiale („regressus ad uterum”, spune Gilbert Durand). Strategia alchimică provine din nevoia de reduc­ţie a universului la esenţe care se pot combina şi substitui între ele. „Sacer­dot al lui Hermes” (Şt. Aug. Doinaş), Mihai Ursachi este un asemenea meş­ter de inefabil, un producător de lu­mină prin amestecul misterios al ele­mentelor aşa-zicând reale. Metalele sunt înlocuite cel mai ades cu petale de flori sau cu parfumuri înţelese ca la­birinturi vaporizate. Esenţa cu care lu­crează meşterul este evident chintesen­ţa („quinta essentia”), sugerând deci simbolul mistic – conspiraţia. Cinci este şi în poezia lui Mihai Ursachi nu­măr conspirativ. Mai mult glumind cu sine, Mihai Ursachi sfârşeşte prin a al­cătui un univers lăuntric de o adânci­me hermetică insondabilă, încercând, ca Mallarmé, să ajungă la „gerul pur” al fiinţei. Tentaţia acestei poezii, eretică în sensul cel mai artistic al cuvântului, va fi prin urmare să se nege îndată ce s-a alcătuit, rezervându-şi dreptul de a dispărea în neant odată cu dobândirea combinaţiei chintesenţiale. A în­făţişa – a te înfăţişa – înseamnă a înceta să exişti.Am fi însă nedrepţi dacă am rezu­ma izvoarele de autentic lirism cuprin­se în planta exotică a imaginaţiei lui Mihai Ursachi la problematica fabulo­sului cristalizat alchimic. Misterul con­spirativ al acestei interioare dezlănţuiri se sprijină fără a se şi identifica pe nostalgia nobleţii apuse, o nostalgie a purpurei heraldice, a algebrei celeste şi a corului de îngeri. Dar e, deopotrivă, o nobleţe a cercetării exotice şi a plăs­muirii excentrice. Un cavalerism învingând cu săgeţi de raze şi otrăvuri as­trale orice pornire spre umilinţă. Poe­zia lui Mihai Ursachi distruge dintr-o privire tot ce nu i-ar conveni. Nici un grăunte de umilinţă nu încape în lite­ratura acestui orgolios boem primăvăratic. El luptă ca un spadasin cu mo­rile de vânt ale princiarei sale melan­colii şi pentru că o face conştient, tex­tul poetic se răsfaţă ironic. Dar ironia nu e simplificatoare şi nu concluzionează nimic aici, ci se comportă ca un factor de sporire a ambiguităţii.Utopistul este un raţionalist, de fapt un visător care îşi raţionalizează elanurile. El e un constructor şi lumea pe care o pune în mişcare trebuie asigu­rată din toate punctele de vedere. O utopie poetică respectă mai puţin această necesitate. Totuşi nimic din creaţia poetului nostru nu pare a fi lipsit de raţionalitate. Feminin prin structură şi moldovean prin comporta­ment, Mihai Ursachi păstrează cu lim­pezime spiritul raţional asociat în chip ineluctabil cu ironia. Moldoveanul e pe cât de sensibil pe atât de raţional, pe cât de dispus la ironie şi calambur pe atât de „dogmatic” în respectarea măsurii. Nicăieri exotismul lui Mihai Ursachi nu vesteşte o depăşire a proporţiei îngăduite. Creaţia sa lasă im­presia de utopie lirică tocmai în măsura în care o conţine pe aceea de fantezie raţionalizată.Manierist prin modul de a se apro­pia de această lume de el inventată, Mihai Ursachi aspiră la un clasicism la care ştie că nu va ajunge niciodată. Esenţa lumii fiind de natură proteică, totul poate fi altceva şi cu atât mai profundă îi va fi melancolia când va afla parabolic acest presupus adevăr. În poezia lui Mihai Ursachi spiritul uto­pic (raţionalist) funcţionează şi este jus­tificat şi prin cultivarea paradoxurilor. Gândirea în paradoxuri e o formă poe­tică de cunoaştere, o virtute şi o plăce­re, puse în serviciul construcţiei. Pro­teică în esenţă şi raţională în manifes­tare – ceea ce e un posibil indiciu alchimic –, conspiraţia imaginară din poemele lui Mihai Ursachi îşi doreşte o inefabilă independenţă. Dar inde­pendenţa, ca de altfel şi fericirea îi sunt conferite de asemeni de melanco­lie. Plutirea melancolică în orizontul încăperii devine un sigiliu şi o probă de autenticitate. Melancolia îşi apro­pie o substanţă, devenită simultan cu­loare: purpura, însemn nobiliar şi re­zervaţie imaginară. Substanţă pre­schimbată în culoare, culoare pre­schimbată în substanţă, purpura con­ţine aşadar şi ambiguitatea necesară. Ea trimite pe rând la strălucire şi ob­scuritate. Preferinţa poetului se va în­drepta totuşi spre prima alternativă. O melancolie „luminoasă”, o nostalgie scăldată în purpură, dar nu pentru a obţine efectul densificării de care vor­bea Bachelard („Apa şi visele”), ci pentru a sintetiza contrariul. Sub­stanţă care incită la visarea adâncuri­lor, prin posibila prefacere în verdele cenuşiu al abisului lichid sau în viole­tul stins al extincţiei, purpura melan­coliei va prefera luminozitatea, apro­pierea de esenţializare, tinzând spre albul florii primăvăratice. Progresia este de la roşu, roşul rozei şi un roşu simbolic, spre alb, albul „limbii melancolice”. „A doua scrisoare” este o metaforică pagină goală, care are doar o notă de subsol: „Fiind scri­să în limba melancolică, cu caractere insesizabile, scrisoarea se adresează nu­mai celor care pricep de la sine această limbă”. Gestul transcrie ceva mai mult decât fronda bufă a sensibilităţii mo­derniste. Asemenea transsubstanţializări ale purpurei mărturisesc încânta­rea alchimistului, truda lui hermetică, aventuroasă pentru că e nesfârşită. Căci poezia, de mare valoare, a lui Mihai Ursachi este străbatere conti­nuă, călătorie pe puntea corabiei cu pânze purpurii: intrare şi ieşire pe poarta nevăzută a „inelului cu enig­mă”.

domeniu: 
categorie: