Costin Tuchilă: O săptămână funestă pentru cultura română

Costin TuchilaSăptămâna patimilor, prilej de reculegere şi – pentru cât mai mulţi, sper – de meditaţie la rosturile esenţiale, a fost una funestă pentru cultura română. Prima veste a venit de la Paris, la sfârşitul zilei de Florii, duminică 20 aprilie: moartea criticului literar Monica Lovinescu. Fiică a lui Eugen Lovinescu, născută în 19 noiembrie 1923, la Bucureşti, activitatea sa literară este strâns legată, pentru majoritatea comentatorilor, de cronicile difuzate săptămânal la Radio Europa Liberă timp de 25 de ani, din 1967 până în 1992, la rubrica „Actualitatea culturală”. Aşteptate cu interes, ele reprezentau, dincolo de valoarea propriu-zisă a comentariului critic, şi o formă de protecţie implicită, de ordin estetic, a scriitorilor şi cărţilor în perioada comunistă. „Nu îmi pot imagina apariţia cărţilor care vor rămâne în literatura română din perioada comunistă fără vocea protectoare, inconfundabilă, a Monicăi Lovinescu”, afirma prozatoarea Gabriela Adameşteanu la aflarea tristei veşti. Dar personalitatea Monicăi Lovinescu nu trebuie privită numai prin prisma activităţii sistematice de cronicar literar, pe care volumele care reunesc aceste comentarii, revăzute, regrupate („Unde scurte”, Madrid, 1978, „Unde scurte”, I–IV, Bucureşti, 1990–1996) o înfăţişează. „Teze şi antiteze la Paris” era o rubrică plină de interes, dedicată la acelaşi post de radio climatului intelectual parizian şi asigurând astfel ascultătorului din România o legătură cu ideile vehiculate în Occident într-o perioadă în care informaţia ajungea cu greu şi doar pentru câţiva privilegiaţi. Mai puţin cunoscută, de exemplu, este activitatea sa în domeniul teatrului. În săptămânalul bucureştean „Democraţia” (8 octombrie 1944–15 iulie 1945), condus de Anton Dumitriu, a susţinut cronica dramatică, printre colaboratorii publicaţiei aflându-se Ion Biberi şi Felix Aderca (cronica literară), N. Argintescu-Amza (cronica plastică), Edgar Papu (cronica ideilor), Victor Eftimiu, Petru Comarnescu, P. P. Negulescu, Ben Corlaciu ş.a. La Paris, unde s-a stabilit în 1948, a fost angajata unor companii teatrale, făcând, în colaborare, regia unor spectacole de avangardă. Monica Lovinescu este autoarea unui remarcabil capitol despre dramaturgia românească în volumul „L’Histoire des spectacles”, sub direcţia lui Guy Dumur, din seria „Enciclopédie de la Pléiade” (Paris, NRF, 1965). În colaborare cu Eugène Ionesco, a tradus în franceză piesele lui Caragiale: „O noapte furtunoasă”, „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”, „O scrisoare pierdută” („Théâtre”, Paris, 1994).
     
În săptămâna precedentă, marţi 15 aprilie, ne părăsea academicianul Dan Grigorescu (n. 1931), personalitate multilaterală a culturii române contemporane, a cărui operă amplă, de largă cuprindere universală, aparţine istoriei literare, literaturii comparate şi istoriei artei. Este imposibil să spui în care dintre aceste domenii s-a ilustrat cu mai multă aplicaţie Dan Grigorescu, profesor de literatură comparată ale cărui cursuri şi seminarii erau o adevărară încântare. Mai mult decât atât, traducerile sale din Shakespeare se numără printre cele mai bune pe care le avem.
     
Voia destinului a făcut ca aceste pierderi, într-un timp atât de scurt, să nu fie singurul tribut. Miercuri 23 aprilie, la ora 3,00 dimineaţă a încetat din viaţă Marcel Chirnoagă (n. 17 august 1930). Artist excepţional, pe care îl putem înscrie fără nici o reţinere în galeria marilor maeştri, Marcel Chirnoagă este creatorul unui univers propriu, în care fantasticul sprijinit adesea pe elemente mitologice sugerează, de fapt, fragilitatea fiinţei umane. Seriile tematice de gravuri şi desene, ca şi sculpturile (măştile lucrate în lemn şi fier), alcătuiesc un fals bestiariu în care artistul reinterpretează figuri şi simboluri cunoscute. Un ciclu se intitulează „Monştrii inevitabili” (1977): „Leul”, „Puterea şarpelui”, „Taur”, „Sirene”, „Pegas”, „Dragonul”, „Vultur”, „Centaur”, „Ştiucă”, „Ţap”, „Inorog licornă”, „Lupii”, dominate de „Zborul raţiunii”, sintagmă care propune o schimbare a unghiului de abordare imaginară. Aşadar, pare a spune Marcel Chirnoagă, nu numai „somnul raţiunii naşte monştri”. „Labirintul” (1980) este păzit de o „mască” monstruoasă: un craniu de bour. Terifiante sunt şi ilustraţiile la „Infernul” de Dante, care regândesc vizual tipurile şi personajele poetului. Pe cât de semnificativă pare filiaţia posibilă (Bosch, Goya, Daumier, Dali, pentru a cita doar câteva nume), pe atât de irelevantă devine ea în cazul lui Marcel Chirnoagă, un artist de o puternică originalitate.
     
Şi cum nu era destul pentru o săptămână, joi seara, când mă pregăteam să închei acest articol, primesc vestea morţii lui Cezar Ivănescu. Ar fi împlinit în 6 august 2008 67 de ani. O moarte precipitată, neaşteptată, pentru că poetul părea în plină putere. Ironia sorţii a făcut să se stingă pe un pat de spital chiar în ziua în care la Uniunea Scriitorilor se marca un veac de existenţă a breslei (în 28 aprilie 1908 a avut loc adunarea de constituire a Societăţilor Scriitorilor Români).
     
Cezar Ivănescu este fără îndoială un mare poet, cu o gândire lirică de uimitoare complexitate. În esenţă, poezia sa este o uriaşă „metaforă filosofică”, asamblată într-o construcţie cu tonalităţi baladeşti, în care meditaţia se ascunde sub armura linilor melodice. Concepţia poetică a lui Cezar Ivănescu presupune o întoarcere a poeziei la origini, la o arhaitate perenă prin căutarea obstinată a muzicalităţii, de la structura textului la efect. Cântecul despre moarte şi viaţă se coagulează în jurul unei imagini cu valoare simbolică: rodul, materia în veşnică germinaţie. S-a vorbit despre „primitivismul” structural al acestei poezii, vizibil în puritatea crudă, sălbatică, imperioasă, neştiutoare de coduri” (Mircea Iorgluescu). Poetul este un prinţ barbar care fertilizează infernul conştiinţei din dorinţa de reprezentare, fără să presupună şi infernala urmare a gestului său: sfărâmarea unităţii esenţiale, rodul, starea virginală amestecând inform viaţă şi moarte, eros şi thanatos. Inautenticitatea fiinţei umane, a manifestărilor ei fundamentale, se poate sprijini aşadar şi pe neînţelegerea ideii eterne de Moarte. În acest context, Baaadul, spaţiul inventat de poet, devine templul în care se oficiază unitatea primordială, singurul loc în care spiritul o poate exprima în întregime, ferit de grija că va deveni voce strigând în deşert.

domeniu: 
categorie: