Costin Tuchilă: Prezentul începe ieri

Costin TuchilaComentând evenimentele culturale ale acestei săptămâni, mă văd obligat să încep cu o incursiune în trecutul îndepărtat. Nu pentru că vreo umbră de nostalgie livrescă m-ar apăsa în acest moment, nici pentru că aş împărtăşi întru totul maxima formulată de Seneca, după care „chibzuinţa cu privire la viitor vine din trecut”. Dacă viitorul este de multe ori imprevizibil, se întâmplă ca, dincolo de ideile desprinse din cărţi de ficţiune, şi trecutul să fie imprevizibil.

Pentru publicul larg, lansarea unui volum de referinţă în domeniul egiptologiei dar şi în cel al istoriei dreptului, „Reformele lui Bocchoris” de Achim Popescu (vineri 11 aprilie, la Biblioteca Judeţeană „Antim Ivireanul” din Râmnicu Vâlcea), a avut această semnificaţie a întâlnirii neaşteptate cu un mod de gândire departe de a fi expirat. Egiptologul român Achim Popescu (n. 1927, Păuşeşti-Măglaşi, Vâlcea – m. 1980), unul dintre marii cercetători ai lumii într-un domeniu fascinant şi încă misterios, s-a concentrat aproape în exclusivitate timp de 16 ani (1962–1978) asupra refacerii codului de legi al lui Bocchoris, faraon al Egiptului în perioada 720–715 î. Hr. Speranţa refacerii acestui cod pierdut care a servit drept model în lumea antică, nu se întrezărea până în 1938, când dr. Sami Gabra a descoperit un papirus din secolul al III-lea, ce conţinea ample referiri la Codul lui Bocchoris. Profesorul Achim Popescu, singurul român căruia i s-a acordat statutul de membru al Societăţii Egiptene de Papirologie, a reuşit să ducă la bun sfârşit o cercetare aproape „imposibilă”, în care eşuaseră arheologi de prestigiu. Codul de legi al lui Bocchoris avusese, într-un fel, soarta Bibliotecii din Alexandria. Mai exact, nu fusese pierdut, ci considerat distrus odată cu moartea tragică a faraonului, capturat şi ars de viu de către regele etiopian Shabaka. Cu atât mai mult publicarea studiului lui Achim Popescu are o semnificaţie aparte. Presa egipteană saluta încă din 1978 reconstituirea minuţioasă a lui Achim Popescu dar a trebuit să treacă două decenii până ca volumul, tradus din franceză de Valentina Puiu, să vadă lumina tiparului, la Editura Monitorul Oficial, la sfârşitul anului 2007, cu un Cuvânt înainte al ambasadorului Republicii Arabe Egipt în România, Fawzi Mohamed El-Said Gohar.
     
Aspectul esenţialmente comercial şi urban al civilizaţiei mediteraneene din secolul al VIII-lea î. Hr. transpare în Codul lui Bocchoris. Parcurgând atât studiul lui Achim Popescu, textele istorice (stele egiptene, însemnări, comentarii ale unor autori antici) cât şi textele propriu-zis juridice, observăm nu numai actualitatea preceptelor morale (e un lucru binecunoscut), ci şi a unor reglementări mai ales din domeniul dreptului privat. Cititorul va găsi nenumărate exemple, exprimate foarte clar, pe înţelesul tuturor, adesea într-o formă narativă. Sigur, noi am pierdut astăzi practica exemplificării lămuritoare şi nu mă refer aici, fireşte, doar la limbajul juridic. În general, suntem fie abstracţi, crezând că oricine trebuie să se ridice la nivelul de înţelegere al teoriei generalizatoare, fie enervant de concreţi, explicând ceea ce e inutil de explicat. Asta, ca să folosesc un eufemism… Până şi senzaţionalismul care face ravagii în lumea modernă este vechi de mii de ani. Sub domnia lui Bocchoris, aminteşte Manethon (istoric egiptean din secolul al III-lea î. Hr.), „un miel a vorbit.” Chiar dacă se îndoia de veridicitatea faptului, latinul Aelianus (sec. II–III d. Hr.) scria în „De natura animalium”: „Egiptenii spun – dar nu le dau prea multă crezare –, ei, spun, ziceam, că în vremea faimosului Bocchoris s-a născut un miel cu opt picioare şi două cozi şi că a vorbit. Ei mai spun că acest miel avea două capete şi patru coarne.”
     
Să rămânem încă la vremurile vechi? Într-un fel, am putut-o face joi seara, în sala Operei Naţionale din Bucureşti, urmărind „Nabucco” de Verdi, operă a cărei acţiune se petrece la Ierusalim şi Babilon în 586 î. Hr. Şi nu un „Nabucco” oarecare, pentru că rolul titular a fost interpretat de baritonul  Alexandru Agache, după ce duminică 6 aprilie cântase pe aceeaşi scenă în „Simon Boccanegra”. Nu mai e nevoie să spun că evoluţia sa a fost entuziasmantă. În plină maturitate artistică, Alexandru Agache, care este unul dintre marii baritoni verdieni de astăzi, cu un palmares impresionant, are o voce puternică şi în acelaşi timp plină de nuanţe, timbru personal, stil şi joc dramatic expresiv. Acest Nabucco interpretat într-un spectacol emblematic pentru istoria Operei bucureştene din ultimul sfert de veac, rămâne o creaţie excepţională a artistului pe care publicul larg din România a avut rareori ocazia de a-l asculta pe viu (Alexandru Agache, n. în 1955, a cântat foarte puţin la Cluj-Napoca, după absolvirea Conservatorului, în 1979). Montarea regretatului regizor Hero Lupescu datează din 1986. Grandioasă mai ales în condiţiile atât de aspre de atunci, fără excese de modernism, totuşi într-o viziune contemporană, ea rezistă cu brio şi astăzi. La puţin timp după premieră, spectacolul devenise aproape un fenomen social. Se stătea la coadă pentru un bilet de la ora 5 dimineaţa, indiferent de anotimp. „Nabucco” reedita la Bucureşti soarta pe care o avusese după premiera absolută de la Scala din Milano (9 martie 1842), când publicul vedea în muzica lui Verdi şi în libretul lui Temistocle Solera parabola aspiraţiilor sale politice. Corul sclavilor evrei din actul al III-lea, „Va pensiero”, excelent cântat de Corul Operei pregătit de maestrul Stelian Olariu, producea un asemenea entuziasm încât trebuia reluat de două-trei ori.
     
Şi poate că n-ar fi chiar inutil să repet, fără nici o intenţie moralizatoare: prezentul începe ieri.

domeniu: 
categorie: