Costin Tuchilă: Regele nemărginirii

Costin Tuchila„Îi vom slăvi lui Shakespeare osul sfânt, /Clădindu-i vraf de pietre pe mormânt? /Sau cere-se ca moaştele-i să stea /Sub piramida care-mpunge-n stea? /Moştenitor al faimei te îmbie /Asemenea plăpândă mărturie? /Mirarea şi uimirea-ne nu-s oare /Statuia ta mereu dăinuitoare? /În ciuda artei cea cu trudnic pas /Curg stihurile tale, şi popas /În inimi face delficul tău vers/ Din cartea ta cu slova de neşters. /Lăsându-ne de fantezie goi, /Ne faci de murmur’ stane tu pe noi; /Şi-astfel, atât ţi-e cripta de măreaţă, /Încât şi regi o ar plăti o viaţă.”

Aceste versuri au fost scrise de John Milton în 1630, la 14 ani după moartea lui Shakespeare. Destinul, invocat de atâtea dintre cele peste 1000 de personaje ale pieselor sale, a însemnat de două ori în calendar ziua de 23 aprilie. Născut, după tradiţie, pe 23 aprilie 1564 (deşi în registrul de naşteri apare data de 26 aprilie), William Shakespeare a murit la 23 aprilie 1616 şi a fost înmormântat două zile mai târziu în biserica Trinity din Stratford-upon-Avon.

Despre Shakespeare-omul ştim acum la început de mileniu cam tot atât cât se ştia cu un secol în urmă, în ciuda unor examinări absolut notabile ale biografiei omului şi ale biografiei operei sale. De la cercetarea minuţioasă la interpretare, de la analiza riguroasă a puţinelor date biografice certe la divagaţia fantezistă, s-au făcut fără îndoială destui paşi, dar nici unul care să răstoarne verosimil ceea ce se ştia demult despre Shakespeare. Fantezia cu care mulţi s-au aplecat asupra existenţei sale reale nu a putut s-o atingă însă pe cea exprimată într-o operă dramatică neîntrecută. Căci înainte de a fi un dramaturg desăvârşit, Shakespeare a fost un poet desăvârşit. Preromanticul Thomas Gray afirma că „orice cuvânt al lui Shakespeare este un tablou”, referindu-se desigur la plasticitatea limbajului nu o dată hieroglific, dar care traduce totul în imagini. Dacă am alege dintr-un număr enorm de replici din piesele shakespeareene doar câteva, ar fi suficient pentru a justifica bogăţia imaginaţiei dramaturgului. Iată, în „Hamlet”, această metaforă absolut surprinzătoare: „O, Doamne! Închis şi-ntr-o coajă de nucă, m-aş putea socoti rege al nemărginirii, dacă n-aş avea vise rele.” Deşi sensul este clar, cu cât încerci să o explici în cadrul funcţional al dialogului, cu atâta farmecul ei sporeşte.

Nu e cazul să dau exemple. Cititorul şi spectatorul le vor găsi oriunde în piesele lui Shakespeare. Orice spectacol cu o piesă shakespeareană, afară de cele care masacrează cumplit textul sau propun un decupaj nesemnificativ, este şi un răsfăţ de replici memorabile, de la cele cu valoare de aforism la comentariul poetic ori la şarja verbală irezistibilă, în diferite registre, de la ironia fină la grotesc ş.a.m.d. Dar, paradoxal, acest răsfăţ de imagini, vorbe de duh, fraze meşteşugite care nu şi-au pierdut naturaleţea, fiind în fond foarte teatrale, păstrează exact proporţia necesară în desfăşurarea dramatică. Aici este, desigur, marea artă. Şi tocmai de aceea a tăia masiv într-un text de Shakespeare cu gândul că spectatorul de astăzi e tot mai grăbit, că nu poate suporta un spectacol lung, că şi-a pierdut răbdarea, nu e decât o aventură. Nimic din cea mai spectaculoasă montare nu cred că poate suplini frumuseţea textului shakespearean. Este, dacă doriţi o comparaţie, ca în cazul unei opere de Verdi.

Simt că trebuie să repet: orice fantezie legată de viaţa lui Shakespeare, oricât de seducătoare ar fi ea, păleşte în faţa strălucirii operei. Un festival precum cel care se desfăşoară în aceste zile la Bucureşti şi Craiova, atât de plin de evenimente în adevăratul înţeles al cuvântului, devine un excelent prilej de meditaţie asupra operei shakespeareene. Şi, de ce nu, şi asupra senzaţionalismului care, nu o dată, a înconjurat existenţa autorului ei.

Hotărâţi să răstoarne ordinea valorilor şi probabil uimiţi de geniul shakespearean, unii au încercat să acrediteze ideea că Shakespeare nu ar fi decât un nume de împrumut al lui Marlowe, fiul unui cizmar din Canterbury, om cu atitudine liber cugetătoare şi vederi republicane, ucis de agenţii reginei Elisabeta la 30 mai 1593, la Deptford şi nu, cum s-a crezut până de curând, într-o banală încăierare de cârciumă. Marlowe (n. 23 februarie 1564), fostul student al Universităţii din Cambridge, s-ar fi aflat în situaţia ingrată de a se ascunde sub un pseudonim pentru a scăpa de sub urmărirea judiciară. Ipoteza a fost lansată în 1955 de americanul Calvin Hoffman într-o carte intitulată „Uciderea unui om care era Shakespeare” („The Murder of the Man who was Shakespeare”, New York, Julian Messner), în care susţinea că Marlowe nu a fost omorât în 1593, ci a plecat în exil, în Italia, unde a scris piesele şi poemele atribuite actorului Shakespeare, sub numele acestuia. Şi cum senzaţionalul atrage, ipoteza a proliferat de îndată, mai ales că Hoffman (m. 1987) nu era singurul care s-a îndoit de paternitatea pieselor shakespeareene şi chiar de existenţa dramaturgului. Calvin Hoffman dă o lungă listă de nume, unele ilustre, care au avut cel puţin dubii asupra existenţei lui Shakespeare (Nathaniel Hawthorne, Lord Palmerston, Walt Whitman, Sir George Greenwood, Mark Twain, Prinţul Bismarck, Oliver Wendell Holmes, Sigmund Freud, John Bright, Henry James, Lord Broughton, Ralph Waldo Emerson, Lord Penzance, John Greenleaf Whittier, Dr. W. H. Furness, Charles Dickens). Ideea nu era aşadar deloc nouă, secolul al XX-lea şi mai ales ultimii ani excelând în atribuirea operei shakespeareene fie filosofului Francis Bacon (1561–1626), fie chiar reginei Elizabeth I, lui Edward de Vere, al 17-lea conte de Oxford, lui William Stanley, conte de Derby sau lui Rodgers Manners, al cincilea conte de Rutland (1576–1612). S-a avansat chiar ideea că Shakespeare este pseudonimul unei femei, Mary Sidney Herbert (1561–1621), contesă de Pembroke, autoare de psalmi.

Conform unor asemenea ipoteze, formulate ani la rândul, nu există autor dramatic notabil al epocii elisabetane care să nu fi „contribuit” la scrierea pieselor lui Shakespeare, pornindu-se fie de la supoziţii biografice, fie de la asemănări de pasaje, versuri identice, presupuneri de ordin stilistic, unele făcute cu mijloace computerizate (stilometria), amendabile însă pentru că nu pot suplini exerciţiul critic.

Ce rămâne însă din toate acestea în comparaţie cu opera lui Shakespeare? Mai trebuie să răspund?

domeniu: 
categorie: