Destinul unui dirijor: Erich Bergel

Luni 31 mai 2010, la ora 17,00, în sala „Mircea Eliade” a Bibliotecii Metropolitane Bucureşti (str. Tache Ionescu nr. 4), va avea loc o nouă manifestare în cadrul primei Stagiuni Camerale a Uniunii Interpreţilor, Coregrafilor şi Criticilor Muzicali din România, intitulată Luni la ora 5 – După-amiaza unui interpret (coordonator de proiect: dr. Mirela Zafiri), realizată în colaborare cu Biblioteca Metropolitană Bucureşti.

Sub titlul Destinul unui dirijor: Erich Bergel, Costin Tuchilă şi dr. Irina Hasnaş vor evoca personalitatea marelui dirijor de la naşterea căruia se vor împlini pe 1 iunie a.c. 80 de ani. Programul va cuprinde audiţia unor fragmente din Arta fugii de J. S. Bach, versiune orchestrală de Erich Bergel, a Simfoniei nr. 40 în sol minor de W. A. Mozart şi a părţii a doua, Scherzo din Simfonia nr. 9 în re minor de Bruckner, în tălmăcirea lui Erich Bergel.
Erich Bergel s-a născut la Râşnov, la 1 iunie 1930. Flautist la Sibiu, începând din 1945, solist al Filarmonicii locale, în 1948 debutează ca pianist la Braşov şi în 1950, ca organist la Cluj, unde îşi face studiile superioare, avându-i ca profesori la Conservator pe Antonin Ciolan (dirijat orchestră), A. Givulescu (teorie – solfegiu), Liviu Comes (armonie). În timpul studenţiei, Erich Bergel a susţinut un număr impresionant de concerte de orgă, 105, în biserici din Braşov, Sibiu, Cluj şi alte localităţi din Transilvania, preponderent cu lucrări de Bach.

Erich Bergel

În 1955, la pupitrul Orchestrei Conservatorului şi cu un cor de amatori pe care îl înfiinţase, dirijează într-o biserică din Cluj oratoriul Messiah de Händel, Stabat Mater de J. S. Bach / G. B. Pergolesi şi, mai târziu, Creaţiunea de Haydn, concertele, veritabile evenimente artistice ale vremii, fiind reluate şi în alte oraşe din Ardeal. Curajul de a interpreta muzică religioasă, transformat de funeştii ideologi stalinişti în acuzaţia absurdă că tânărul dirijor ar fi fost şeful unei organizaţii subversive, îi va aduce după patru ani condamnarea la închisoare.
În perioada 1955 – 1959, Erich Bergel activează ca dirijor al Filarmonicii din Oradea. Chemat de Antonin Ciolan, care vroia să-l aibă ca dirijor secund pe unul dintre cei mai apreciaţi discipoli ai săi, în primăvara anului 1959 dă concurs pentru postul de dirijor la Filarmonica din Cluj. „La data de 9 mai 1959, la ora 11 – spune Erich Bergel într-un interviu – am fost numit dirijor permanent la Cluj iar patru ore mai târziu am fost arestat de securitate, dus la Sibiu, apoi la Braşov şi condamnat de către Tribunalul al treilea militar la 7 ani de puşcărie, pentru crimă de uneltire împotriva orânduirii sociale”. Anchetatorul îl înscrisese în articolul 209 Cod Penal („Organizaţii politice subversive cu scopul răsturnării regimului comunist”) pentru că în organizarea corului înfiinţat cu ani în urmă se regăseau patru grupuri „subversive”: „sopran, alto, tenor şi bas”!
Amnistiat în 4 octombrie 1962, revine la Filarmonica din Cluj, dar până în 1966 nu i se permite să dirijeze, cântând în partida de trompetă. Printr-o întâmplare (îmbolnăvirea dirijorului invitat, Fritz Mahler, nepotul lui Gustav Mahler, după primul dintre cele două concerte programate), ajunge la pupitrul Filarmonicii clujene în 28 aprilie 1966. În puţin timp, devine unul dintre dirijorii cei mai apreciaţi, apărând la Bucureşti, ca invitat al Filarmonicii „George Enescu” şi al Orchestrei Radio. La începutul anului 1971, i se încredinţează, la Radio, ciclul de concerte Mozart – Bruckner, devenit, la sfârşitul aceluiaşi an, Enescu – Bruckner.

Erich Bergel (în stânga)

În 1968, ajunge la Berlin, la invitaţia lui Herbert von Karajan căruia îi trimisese studiul său, de 540 de pagini, referitor la Arta fugii de Bach, alături de o înregistrare la orgă a Fugii finale, pe care o completase. „Întâlnirea cu d-nul Bergel – mărturisea Herbert von Karajan – mi-a deschis noi orizonturi despre Arta fugii de J. S. Bach. Cred că cei mai mari cunoscători ai lui Bach ar putea merge din nou la şcoala lui Bergel.”  După o primă apariţie la pupitrul ansamblului berlinez în 1970, când include în program Studii simfonice de Liviu Glodeanu, Karajan îi încredinţează deschiderea stagiunii 1971 – 1972  a Filarmonicii din Berlin, concert în care Erich Bergel dirijează Simfonia I de Enescu. Din acest moment, a început de fapt o excepţională carieră internaţională, desfăşurată în compania unor mari orchestre ale lumii: filarmonicile din Berlin, München, Viena, Budapesta, Helsinki, Capela din Dresda, Gewandhaus din Leipzig, orchestrele simfonice din Chicago, Houston, Philadelphia, Londra, Cardiff, Tokio etc. Erich Bergel a dirijat 170 de orchestre din 34 de ţări de pe toate continentele, totalizând circa 1 500 de concerte. „Am zburat în ultimii 15 ani atâţia kilometri încât aş fi putut înconjura ecuatorul de 90 de ori”, mărturisea dirijorul în 1990.

Portret de Valovits László

În 1973 lui Erich Bergel, stabilit la Berlin, i se aprobă renunţarea la cetăţenia română. Ion Voicu, directorul Filarmonicii „George Enescu”, îl invită după cutremurul din 1977 să susţină o serie de concerte de binefacere dar sosirea sa în ţară este contramandată în ultimul moment de ARIA, după denunţul unor „binevoitori” care îl considerau trădător şi „fugar”. Va reveni la Ateneu la sfârşitul anului 1979 şi, după Revoluţie, la Cluj, susţinând un concert memorabil, cu Recviemul de Mozart şi L’Ascension de Messiaen chiar în ziua în care împlinea 60 de ani (1 iunie 1990).
În 1980 şi 1985 au apărut la Editura Breitkopf & Härtel din Wiesbaden studiile analitice ale lui Erich Bergel despre Arta fugii şi Fuga finală. Considerată pe drept cuvânt o creaţie excepţională, versiunea orchestrală a Artei fugii s-a cântat în primă audiţie la Bruxelles, cu Erich Bergel la pupitrul Orchestrei Radioteleviziunii Flamande (1985).

Semnificativă pentru arta dirijorală a lui Erich Bergel este caracterizarea făcută de Viorel Cosma în lexiconul Interpreţi din România (vol. I, A – F, 1996): „Bergel s-a impus prin rigoarea faţă de partituri, construcţia edificiilor  sonore, limpezimea planurilor polifonice, dezvăluirea mijloacelor de expresie inedită, coloritul viu al timbrelor, verva şi căldura romantică a interpretărilor, cizelarea exemplară a temelor şi motivelor muzicale. Interpretările sale s-au făcut remarcate printr-o permanentă tensiune interioară, prin arcurile sonore surprinzătoare (Simfoniile de Enescu şi Bruckner), prin uşurinţa de mişcare în oceanul de sunete ale lucrărilor de amploare, prin autoritatea gestului său măsurat, exact, pasionat. Conducând – în general – fără partitură, Bergel stăpâneşte cu privirea întregul ansamblu orchestral (şi vocal), trecând cu uimitoare uşurinţă de la transparenţa sonoră la incandescenţa edificiilor monumentale.”

                                                                            

 

 

domeniu: 
categorie: