Gheorghe Dinică sau farmecul naturaleţii

Comentariu realizat de Costin Tuchilă – Născut în ziua de Crăciun a anului 1933, la Bucureşti dar declarat la 1 ianuarie 1934, Gheorghe Dinică a avut o copilărie marcată de anii războiului, când la bombardamentul din 1944, a rămas singur, regăsindu-şi părinţii mai târziu, într-un sat din Argeş, unde se refugiaseră de urgia vremurilor.

Crescut în cartierul Giuleşti, marele actor mărturisea fără strop de ostentaţie: „Am fost un copil liber, năzdrăvan, curios, mai degrabă crescut de stradă şi de prieteni decât de familie dar sufletul şi mintea mea de copil au memorat doar farmecul străzii şi al jocurilor de puştani. Nici nu mai ştiu câte roluri am jucat cu trupa de amatori, zeci de personaje... Primul meu rol a fost cu o trupă de amatori de la Poştă, iar eu interpretam rolul Locotenentului Stamatescu din piesa Titanic vals de Tudor Muşatescu. Eram pe scenă şi parcă visam. Nici nu ştiam ce se întamplă cu mine. La un moment dat, m-au trezit nişte aplauze din sală.Acelea au fost primele aplauze din viaţa mea. M-am suit pe scenă şi parcă eram acolo de când lumea.”

GheorgheDinica1

Gheorghe Dinică în rolul Pavel Puiuţ din filmul Filantropica, regia: Nae Caranfil, 2002

Remarcat de Dina Cocea, la 23 de ani intră la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti (clasa Dinei Cocea), pe care îl absolvă în 1961 cu spectacolul Inspectorul de poliţie de J. B. Priestley, în care juca rolul Inspectorului Goole. Între 1961 – 1967 joacă la Teatrul de Comedie din Bucureşti. După roluri în spectacolele Celebrul 702 (regia: M.Ghelerter) şi Centrul înaintaş a murit în zori de A. Cuzzani, este distribuit de Lucian Giurchescu în ©veik în al doilea război mondial de Bertolt Brecht (1962), pentru ca în stagiunea următoare să apară în Umbra de E. Svarţ, în regia lui David Esrig. În acelaşi an joacă în Casa inimilor sfărâmate de G. B. Shaw iar în 1964, în spectacolul lui Lucian Giurchescu devenit repede memorabil, cu Rinocerii de Eugen Ionescu, jucat cu mare succes şi la Paris, în care Gheorghe Dinică îi avea ca parteneri pe Ion Lucian şi Radu Beligan. Tot în 1964 joacă la Teatrul de Comedie în Somnoroasa aventură de Teodor Mazilu, în regia lui David Esrig. Va fi distribuit în piese scurte de Mazilu la Radio, Gangsterul (1967), Amorul unui subaltern (1970), mici bijuterii de gen în care Gh. Dinică rămâne inconfundabil. La Comedie, apare în Troilus şi Cresida de Shakespeare (regia: David Esrig, 1965), Capul de răţoi de G. Ciprian (regia: David Esrig, 1966), Opinia publică de Aurel Baranga, în regia autorului, (1967), Sfântul de Eugen Barbu (1968), pentru ca în 1968 să interpreteze rolul titular din Nepotul lui Rameau de Denis Diderot, adaptare scenică de Gellu Naum, la Teatrul „Bulandra” din Bucureşti, în regia lui David Esrig, unul dintre marile spectacole ale deceniului al şaptelea, în care îl avea ca partener pe Marin Moraru (Diderot). Premiera spectacolului a avut loc 12 mai 1968 dar cu doi ani înainte, adaptarea după textul clasic fusese montată la Teatrul Naţional Radiofonic, în regia lui Mihai Pascal, fapt, poate, mai puţin ştiut. La teatrul la microfon Gheoghe Dinică juca în compania lui Fory Etterle. Târziu, în anii 2000, spectacolul de la „Bulandra” a fost refăcut la Radio, la iniţiativa UNITER. Veţi observa însă că şi această primă variantă radiofonică este o versiune care merită toate superlativele. Nepotul lui Rameau, Pseudolus de Plaut, Gangsterul şi Amorul uuni subaltern de Teodor Mazilu, Veciniada de Ion Băieşu pot fi ascultate începând de astăzi pe site-ul www.eteatru.ro, în pagina Colecţii, unde vor rămâne permanent. Pe acelaşi site, în această lună se difuzează schiţa Căldură mare de I .L. Caragiale, cu Gh. Dinică şi Marin Moraru, în regia lui Ion Vova (1871). 

gheorghe-dinica-jpg-main

În 1969, Gh. Dinică, devenit actor al Teatrului „Bulandra”, este distribuit de Liviu Ciulei în Moartea lui Danton de Georg Büchner, unde interpretează rolul Robespierre.
Din 1972, este actor al Teatrului Naţional din Bucureşti, devenind Societar de o­noare în 2002, în timpul directoratului lui Dinu Săraru. Dintre creaţiile extraordinare de pe scena Naţionalului nu ar putea lipsi, într-o enumerare sumară, Odoacru din Romulus cel Mare de Dürrenmatt, în regia Sandei Manu, cu Radu Beligan în rolul titular (1977), Gaiţele de Alexandru Kiriţescu, regia: Horea Popescu (1978), O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale, regia: Radu Beligan (1979), Aşteptându-l pe Godot de Samuel Beckett, regia: Grigore Gonţa (1980), Ploşniţa de Vladimir Maiakovski, (1982), Cine are nevoie de teatru? de Timberlake Wertenbaker, regia: Andrei Şerban (1990), Noaptea regilor de William Shakespeare, regia: Andrei Şerban (1991), O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale, regia: Mihai Măniuţiu (1997), Azilul de noapte de Maxim Gorki, regia: Ion Cojar (1998), 1998 Cotletele de Bertrand Blier, regia regia: Gelu Colceag (1998), Numele trandafirului, adaptare după Umberto Eco, regia: Grigore Gonţa (1999), Take, Ianke şi Cadâr de V. I. Popa, regia: Grigore Gonţa (2001), Ultima oră de Mihail Sebastian, regia: Anca Ovanez Doroşenco (2003).

foto alex tudor agerpres cu d visan lansare cautator

Gheorghe Dinică şi Dorel Vişan la lansarea volumului Căutător de destine. Puşa Roth în dialog cu Dorel Vişan (Editura Ars Longa, col. „Summa cum laude”, 2008), Casa Capşa, Bucureşti, 8 aprilie 2009: Foto: Alex Tudor, Agerpres

Artist de un talent cuceritor, cu un zâmbet care trăda mereu o sinceritate rară, o poftă de viaţă pe care ştia să o exprime ca nimeni altul, Gheorghe Dinică s-a impus atât pe scenă cât şi în film printr-o excepţională vocaţie portretistică, făcând din fiecare personaj un tip memorabil. A fost de-ajuns în multe cazuri o singură replică pentru a-l înscrie definitiv în memoria publicului, un singur cadru, o secvenţă care să transforme personajul interpretat într-un tip antologic. Gheorghe Dinică a fost (cât de amar sună acum verbul la timpul trecut) pe rând – dacă nu e banal să o spunem – fiecare dintre personajele sale, în care a ştiut să găsească mereu, cu naturaleţe, proporţia exactă, ideală pentru a le caracteriza şi a le impune. O filmografie de aproximativ 70 de titluri a contribuit din plin la popularitatea de care se bucură Gheorghe Dinică, celebru pentru personaje aşa-zis „negative”, tipuri universale de fapt cărora le-a dat o consistenţă aparte prin naturaleţea şi fineţea detaliului psihologic.

cel mai iubit

Şeful Securităţii în filmul Cel mai iubit dintre pământeni (1992)

A debutat în cinematografie în Străinul (1963), urmând apoi o serie lungă de filme în care simpla sa apariţie în distribuţie devenea o marcă de valoare: Columna (trădătorul Bastus, 1968), Prea mic pentru un război atât de mare (1969), Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte (1971), Felix şi Otilia (avocatul Stănică Raţiu; 1971), Bariera (1972), Cu mâinile curate (Lăscărică; 1972), Explozia (1972), Dincolo de nisipuri (1973), Ilustrate cu flori de câmp (1974), Filip cel bun (1974), Fraţii Jderi (1974), Zidul (1974), Nu filmăm să ne amuzăm (1974), Un comisar acuză (comisarul Paraipan; 1974), Evadarea (1975), Mastodontul (1975),  Prin cenuşa imperiului (Diplomatul; 1975), Cuibul salamandrelor (Gheorghe Oprişan zis Gică Salamandra; 1976), Marele singuratic (1976), Osânda (Jandarmul Ion; 1976), Premiera (1976), Trei zile şi trei nopţi (1976), Acţiunea „Autobuzul” (1977), Doctorul Poenaru (1977), Trepte spre cer (1977), Drumuri în cumpănă (1978), RevanşaBietul Ioanide (Comisarul Paraipan; 1978), Ultima noapte de dragoste (1979),  Concurs (1982), De ce trag clopotele, Mitică? (Nae Girimea; 1982), Întunericul alb (1982), Pe malul stâng al Dunării albastre (1983), Râdeţi ca în viaţă (1983), Secretul lui Bachus (Gheorghe Cercel; 1983), Un petic de cer (1983), O lumină la etajul zece (1984), Zbor periculos (1984), Vară sentimentală (1985), Cuibul de viespi (1986), Momentul adevărului (1987), Lacrima cerului (1987), Casa din vis (1991), Divorţ din dragoste (1991), Cel mai iubit dintre pământeni (Şeful Securităţii; 1992), Liceenii în alertă (1992), Patul conjugal (Vasile Potop; 1992), Priveşte înainte cu mânie (1992), Balkans, Balkans (1993), Oglinda – începutul adevărului (Ministrul Mihai Antonescu; 1993), Această lehamite (1993), Chira Chiralina (1993), Crucea de piatră – ultimul bordel (tovarăşul Mache Puzderie; 1993), Craii de Curtea veche (1995), Terente – regele bălţilor (1995), Faimosul Paparazzo (1999), Manipularea (2000), Patul lui Procust (Nae Gheorghidiu, 2001), Război în bucătărie (2001), După-amiaza unui torţionar (Franţ Ţandără; 2001), Filantropica (Pavel Puiuţ; 2002), Turnul din Pisa (2002), Examen (Dumitraşcu; 2003) Dulcea saună a morţii (Lama; 2003), Orient Express (Costache; 2004), Ticăloşii (2007).

domeniu: 
categorie: