Interviu AN: Daniel Drăgan: 'Nu-mi îndeplini, Doamne, toate dorinţele, că mă nenoroceşti!'

Poet, prozator şi publicist, Daniel Drăgan (n. 20 decembrie 1935, Glodeni, judeţul Dâmboviţa) începe şcoala primară în satul natal, apoi Colegiul Naţional Militar „Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu. Între 1949 şi 1952, este elev al Liceului „Ienăchiţă Văcărescu” şi colaborează cu poezii, recenzii, reportaje la gazeta „Chemarea” din Târgovişte, unde şi debutează în 1950.

Orfan de tată, este nevoit să lucreze ca muncitor necalificat la Sovromtractor din Braşov, perioadă când participă la activităţile cenaclului literar de la clubul uzinei. Timp de trei ani (1953 – 1955) este elev la Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu” din Bucureşti. Reîntors în Braşov, este încadrat redactor la ziarul „Drum nou” (1955 – 1958) şi, din nou, muncitor necalificat la Uzina de Tractoare. Revine ca redactor la ziarul „Drum nou” (1960 – 1966, 1968 – 1980), lucrând din 1966 la revista „Astra”, ca secretar general de redacţie. Se înscrie la Facultatea de Ziaristică din Bucureşti (1978 –1983). În 1980 este numit redactor-şef al revistei „Astra”, de unde se retrage în 1990. A iniţiat şi condus seria nouă a revistei „Braşovul literar şi artistic” (1979 – 1981,1986), iar mai târziu, în regim privat, revista „Coresi” (1990 – 1993) şi Editura Arania (1991). Este ales preşedinte (1994) al Societăţii Patronilor de Edituri din România, între 1996 şi 1999 îndeplinind funcţia de preşedinte de o­noare al aceleiaşi societăţi.

d dragan
Foto: Daniel Drăgan


După începuturile publicistice de la Târgovişte, debutează cu versuri în revista „Tânărul scriitor” (1953). Colaborează la „Luceafărul de ziuă” (Braşov), „Viaţa românească”, „Contemporanul”, apoi, după 1960, la „Argeş”, „Cronica”, „Ramuri”, „Tribuna”, „Convorbiri literare”, „România literară”, „Luceafărul”, „Orizont”, „Tomis”, „Ateneu” ş.a. Ca editor, după 1990, se preocupă de publicarea postumelor lui Darie Magheru, precum şi a altor opere importante ca, de exemplu, romanul lui Hans Bergel, „Dans în lanţuri”. În 1978, îi apare prima carte, romanul „Doi ori doi”.

cop umbra  

În intervalul de aproape trei decenii de la debutul publicistic, până la apariţia romanului „Doi  ori doi”, Daniel Drăgan a publicat versuri, a practicat gazetăria şi a scris două librete de operă: „Trandafirii Doftanei” (1961, muzica de Norbert Petri) şi „Idolul sfărâmat” (1968).

Lansare D Dragan 2
Foto: Daniel Drăgan la lansarea romanului „Umbra Marelui Protector”, 25 septembrie a.c., Librăria Sadoveanu din Bucureşti

„Doi ori doi” este urmat de romanele „Oceanul” (1980), „Podul” (1982), „Ursa mică” (1985), „Tare ca piatra” (1987), „Ursa mare” (1988), „Presimţirile” (1989). Volumul de povestiri şi nuvele „Mărgele roşii”, apărut în anul 1984, primeşte Premiul pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Braşov. După 1990, şi-a editat în volume povestirile pentru copii „Cherry din Dover” (1992), „Zgubilici şi Scândurica” (1992), a publicat culegerea de versuri, „Hohote mari auzind” (1995), „Clipa de Apoi. Discurs mistic” (2000), romane şi piesa de teatru „Revelion cu Paloma Blanca” (2003). Apărut în 1996, „ Dincolo de Arania” este versiunea definitivă a romanului „Ursa mare”, urmat de „Stăpânii lumii” (1999), „Părintele Thom” (2002), „Caravana” (2003), „Ciuma boilor” (2004), „Diavolul, aproapele nostru” (2006), „Umbra Marelui Protector” (2008).

vitrina 

Umbra Marelui Protector” este cel mai recent roman al scriitorului Daniel Drăgan, volum care a fost lansat joi 25 septembrie 2008 la Librăria Sadoveanu din Bucureşti. Această carte reprezintă, printre altele, punctul de plecare al interviului cu Daniel Drăgan, un prozator dar şi un poet ajuns la apogeul maturităţii artistice.

danielsinichita 
Foto: Daniel Drăgan şi Nichita Stănescu (stânga)

Ştefania Stan: Domnule Daniel Drăgan, am să încep discuţia noastră cu cea mai obişnuită dintre întrebări: cui se adresează acest roman? Care este publicul lui ţintă?  
Daniel Drăgan: Asemenea tuturor romanelor care se scriu în literatura română şi în literatura universală, se adresează cititorului universal. Nu există un public ţintă cu deosebire. La urma urmei un scriitor nu-şi alege ţinta în afară ci înăuntru, adică scrie pentru el pur şi simplu, pentru a se exprima.

cioculescu d dragan arghezi 
Foto: Şerban Cioculescu, M. Pienescu, Daniel Drăgan (în mijloc, în picioare), Tudor Arghezi şi Gherghinescu-Vania la Mărţişor, în primăvara anului 1967

Ştefania Stan: În această eră a internetului oamenii, în majoritate, au devenit mari singuratici, iar cartea a devenit, în opinia acestora, o istorie a unei lumi ce a apus deja. Nu vă temeţi de soarta cărţii în general şi a romanului în special?
Daniel Drăgan: Nu mi-e teamă că nu se vor apleca asupra cărţii, în acest caz asupra romanului, ci mi-e teamă că eu nu sunt în stare să văd până unde ar trebui să văd. La o întâlnire cu cititorii cineva m-a întrebat cum îmi imaginez eu cititorii mei din anul 2050 şi m-a cuprins spaima. M-a cuprins spaima pentru că uitându-mă înapoi cu 50 de ani, mă ia ameţeala. Lucram într-o tipografie cu litere de lemn, alcătuiam literă cu literă o pagină de carte sau de ziar. Acum internetul, această invenţie pe care aţi invocat-o, înconjură globul, fiind el însuşi o planetă a informaţiei şi a circulaţiei. Şi cartea continuă să existe. Savanţii spun că peste 10 – 15 ani computerele noastre vor atinge perfecţiunea şi vor înceta să mai existe. Spun că se vor ivi alte posibilităţi de comunicare mult mai perfecţionate, poate chiar fără cuvinte, fără litere şi că nu va mai fi nevoie să învăţăm alfabetul în şcoală şi nicăieri, fiindcă simţurile noastre vor comunica direct cu ale celorlalţi şi ne vom înţelege prin semnele minţii.

Ştefania Stan: Nu am deveni oare o lume de muţi?
Daniel Drăgan: Mă tem că am deveni un popor de surzi, pentru că muzica va năvăli în timpanele noastre – de fapt năvăleşte de azi, pentru că oriunde te duci, ai parte, în general, de muzici agresive. Dar mă întorc la carte, mă întorc la cititor. Nu ştiu ce va fi peste 50 de ani. S-ar putea ca să nu mai existe cărţi. Eu mă simt solidar cu acei bătrâni din romanul „Fahrenheit 451” al lui Ray Bradbury, care la marginea oraşului umblau pe lângă gunoaie, memorând fiecare câte un capitol din Biblie pentru a menţine cartea în existenţa ei fie şi numai în memoria oamenilor.

Ştefania Stan: În prezentarea pe care a făcut-o acestui volum, Mihail Diaconescu afirmă că „este o carte grea de sensuri, în care ce este tragic se amestecă cu ceea ce este satiric, dimensiunea realistă necruţătoare cu o dimensiune fantastică, cu o anume filosofie deci cu proiecţie metafizică. E o carte pe care un scriitor n-o reuşeşte decât după ce a traversat un lung şi foarte complicat şir de experienţe anterioare.” Sigur, critica stabileşte nişte repere, dar interesantă este şi opinia autorului.
Daniel Drăgan: Nu este o minune şi nu este o descoperire a lui Daniel Drăgan faptul că satira se amestecă cu tragicul. În literatură există astfel de coabitări. Gândiţi-vă la tragediile lui Shakespeare, gândiţi-vă că peste tot apare un personaj comic sau mici anecdote care potenţează drama care se va dezlănţui imediat. Este o carte cu puternice corzi satirice, pentru că asta a simţit autorul când a scris-o, fără să-şi propună să facă o carte de un anumit fel, cu o anumită pondere de satiră.

Ştefania Stan: Păstrând raportul dintre ficţiune şi realitate, cine poate fi Marele Protector? Şi aş vrea să vă imaginaţi că noi, cititorii ni-l imaginăm în orice personaj real care poate fi, metaforic vorbind, Marele Protector.
Daniel Drăgan: Cartea aceasta face parte dintr-o trilogie alcătuită din „Ciuma boilor” (2004), „Diavolul, aproapele nostru” (2006) şi „Umbra Marelui Protector” (2008). Sunt romane distincte din punct de vedere epic, dar ele au o unitate tematică. Sunt unele personaje care se regăsesc de la un volum la altul dar nu sunt importante în discursul epic. Există o locaţie pe care eu am numit-o „Ţinutul logofanilor”, unde se desfăşoară acţiunea celor trei romane dar, încă o dată spun, sunt autonome. De unde am pornit? Toate trei au ca temă centrală lupta omului cu ispita satanică şi au pornit de la un pretext etnografic: cămaşa ciumei. În „Ciuma boilor” se evocă acest procedeu arhaic şi anume: când venea ciuma, oamenii adunau şapte femei care aveau acelaşi nume, şapte Elene sau Marii sau alt nume, le închideau într-o cameră unde aveau absolut tot ce le trebuie şi de la apusul soarelui şi până la răsărit ele trebuiau să toarcă, să răsucească, să ţeasă, să croiască şi să brodeze o ie, o cămaşă. Aceasta era cămaşa ciumei. Se făcea un convoi cu preotul în frunte şi se mergea la marginea satului pe drumul pe care intra ciurda în sat şi puneau în drum cămaşa ciumei, făcând slujbe sau chiar descântece care să înduplece ciuma sau să o alunge. Ei bine, cele şapte femei trebuiau să respecte un consemn. Cât dura lucrul la această cămaşă, ele nu aveau voie să rostească nici un cuvânt. Există cronici care atestă acest obicei încă de pe la anul 1300. Dar niciodată vraja aceasta nu a reuşit, pentru că femeile nu s-au putut abţine să nu scoată măcar un sunet. În „Ciuma boilor” ispita e aceea a invidiei, a trăncănelii, a vorbelor rele şi deviza este să moară şi capra vecinului. Ceea ce se şi întâmplă. Se întâmplă cu voia şi cu fapta oamenilor. Ei nu rezistă la această primă ispită. În volumul următor, „Diavolul, aproapele nostru”, ispita este bogăţia, confortul, plăcerea. Oamenii vor maşini, bani, sex, distracţie şi diavolul le dă de toate. Şi le dă gratis. Este de ajuns să dea un telefon şi în secunda următoare primeşte maşina. La magazinul lui Satan totul este gratuit. S-a făcut şi o trimitere la pactul cu diavolul al lui Faust, dar oamenii mei nu au vocaţie faustică, ei nu se sacrifică pentru a afla adevăruri fundamentale sau pentru a câştiga tinereţea. Ei trăiesc de azi pe mâine şi vor să trăiască plăcerea, dacă se poate, fără nici o muncă. Totul este gratis la magazinul lui Satan, aşa este lozinca, dar în realitate el are grijă să-şi ia plata cu vârf şi îndesat. Un motto al acestei cărţi poate fi şi acesta: „Nu-mi îndeplini, Doamne, toate dorinţele, că mă nenoroceşti!” În cel de-al treilea volum, „Umbra Marelui Protector” găsim tentaţia spre absolut. Acesta se apropie puţin de mitul faustic. Personajul este un om obişnuit, un inginer ratat dar care doreşte să trăiască o fericire conjugală, sau cel puţin amoroasă, să cunoască o femeie perfectă cu toate calităţile pe care el le doreşte. El decade până la condiţia de boschetar pentru că i se întinde o capcană teribilă. Diavolul îl avertizează spunându-i: „Fii atent, ce vrei tu nu există!” Când este în culmea decăderii, apare Marele Protector. Nu apare direct. Îşi trimite un slujbaş, un agent de asigurări care îi face o asigurare extraordinară. Acesta îl asigură că va avea tot ce îşi doreşte dacă semnează o hârtiuţă. În plus, el nu va trebui să dea nimic în schimb. Ce se întâmplă mai departe cu această societate teribilă de asigurări şi de protecţie a idealurilor, a sentimentelor, a convingerilor ? Las cititorului plăcerea de a descoperi.

Ştefania Stan: Personajele dvs. nu au calităţi de eroi, ei trăiesc uneori la margine de speranţă…
Daniel Drăgan: Eu mă ocup de personaje obişnuite, nu de eroi homerici.

Ştefania Stan: Vă propun să discutăm şi despre soarta scriitorului român, în special despre soarta scriitorului care se află mai departe, din punct de vedere geografic, de Capitală. Un scriitor dintr-o altă zonă decât cea menţionată are mai puţine şanse de afirmare decât scriitorii bucureşteni? Dvs. sunteţi un exemplu de scriitor pentru care nu există „graniţă regională”, deşi discuţia despre soarta scriitorului „din provincie” nu se termină aici.
Daniel Drăgan: Într-adevăr, nu se termină aici pentru că deja există o tendinţă care tinde să se generalizeze. Prezenţa mea în Bucureşti şi lansarea acestei cărţi prin Editura Minerva la Librăria Sadoveanu este o excepţie norocoasă. Colegii mei, scriitorii din provincie cred că Bucureştiul este o cetate impenetrabilă. Cei care vor să se facă cunoscuţi ar trebui să se mute în Capitală şi să trăiască aici. Ocheanul criticii literare nu bate dincolo de Buftea şi critica noastră literară îşi imaginează, cu unele excepţii, că literatura română începe la Măgurele şi se termină la Chitila. Domnul Tudorel Urianu a publicat în „România literară” o cronică elogioasă despre un volum de versuri al unei poete braşovene, este vorba de Mihaela Mala Stroe, numai că acest volum nu-l poţi găsi la nici una dintre librăriile bucureştene. Cauza? Între Bucureşti şi provincie se aşează un ecran de pâslă, un ecran impenetrabil. Este vorba de atenţia editurilor, e vorba şi de librari. Noi am dorit o economie de piaţă, mulţi tineri au murit pentru o economie de piaţă, dar ce se întâmplă când piaţa aceasta devine antropofagă. Nu este un secret pentru nimeni că există o organizare tribală în literatură. Eu am fost norocos că am făcut legătura cu cititorii mei înainte de 1989 şi cei din generaţiile mai vechi au mai auzit de mine, ceilalţi habar n-au. Eu am apucat acest picior de pod, dar cei care au intrat în literatură după aceea nu au nici o şansă. Am mai avut un mare noroc la Editura Minerva, acolo unde se află un om deosebit, fiica profesorului Romul Munteanu. Este vorba de doamna Ana Munteanu, la care educaţia universitară este dublată de educaţia din familie, de respectul valorii, al bunului gust, al dreptăţii. Duce mai departe codul moral al profesorului Romul Munteanu, care ne-a dat în anii grei ai comunismului cele mai frumoase traduceri din literatura universală şi asta cu eforturi extraordinare şi cu o diplomaţie greu de imaginat. Ei bine, de asta sunt eu norocos.

Ştefania Stan: Domnule Daniel Drăgan, faceţi parte dintre cei care au absolvit Şcoala de literatură „Mihai Eminescu”. Pentru cei tineri această afirmaţie ar putea să producă o mare mirare. Cum adică Şcoala de literatură?
Daniel Drăgan: Foarte mulţi aruncă cu pietre în ferestrele acestei şcoli. Nu ştiu de ce îi incomodează, pentru că programa analitică a acestei şcoli nu era cu nimic mai dogmatică decât programa analitică a Facultăţilor de filozofie sau de filologie din acea vreme. Acolo eram foarte puţini. În promoţia lui Labiş erau vreo 30, în promoţia mea au fost 13 tineri. Noi locuiam şi învăţam în aceeaşi clădire. Aveam tot ce ne trebuie, chiar şi bani de buzunar. Trăiam ca într-un cenaclu perpetuu. Aveam profesori pe Vianu, Călinescu, Tertulian, Camil Petrescu, venea şi Sadoveanu pe la noi. Cine a vrut să înveţe a învăţat. Se zice că şcoala aceea n-a dat talent la nimeni. Bineînţeles că nu a dat, dar nici nu a luat talentul celor care-l aveau. Sadoveanu a spus la un moment dat că „din şcoala aceasta vor ieşi atâţia scriitori câţi au intrat”. Aşa a fost şi eu mă bucur pentru această şansă pe care am avut-o.

Ştefania Stan: Este momentul, domnule Drăgan, să vorbim şi despre gazetărie pentru că aţi avut un rol extrem de important în apariţia revistei „Astra”.
Daniel Drăgan: În anii în care am început să deschid ochii în viaţa literară, Braşovul era foarte trist. Acest oraş care a dat primele texte în limba română nu avea editură, acest oraş care a dat primele publicaţii româneşti nu avea o revistă de cultură. Am vrut o revistă şi cu mari sacrificii am reuşit. Am avut norocul că Mihai Nadin, unul dintre membrii din colegiu, a avut ideea de a o boteza „Astra”, cu gândul că trebuie să ridicăm steagul unităţii prin cultură pe care l-a purtat „Asociaţiunea transilvană”. La puţin timp după ce am devenit redactor-şef, am scos de pe frontispiciu deviza: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!” şi am trecut numele „Asociaţiunii transilvane”. A fost singura publicaţie laică din epoca comunistă care nu avea pe frontispiciu acea lozincă.

Ştefania Stan: V-a ispitit poezia şi aţi scris poezie, v-a ispitit proza scurtă şi aţi scris proză scurtă, apoi marea ispită, zic eu, romanul şi aţi scris romane. Cine este sau ce este Daniel Drăgan între atâtea ispite?
Daniel Drăgan: Şi eu mă întreb adesea ce sunt. Cred că sunt o structură lirică. Cred că în primul dar şi în ultimul rând sunt poet, pentru că un poet serios trebuie să aibă o meserie serioasă şi eu am ales-o pe aceea de prozator.

domeniu: 
categorie: