Istorii mai puţin ştiute: Barbu Lăutarul - 'vocea lumii desfătată'

Rubrică realizată de Costin Tuchilă – Alimentată în fel şi chip, de la tradiţia populară la foiletonul jurnalistic şi mai ales la textul destinat scenei, figura lui Barbu Lăutarul, fără îndoială un muzicant atins de aripa geniului, continuă să-şi conserve farmecul legendar.

Contribuie la aceasta şi lipsa aproape totală a documentelor privind viaţa sa. În ordinea existenţei reale, dacă aceasta contează, Barbu Lăutarul rămâne încă de inventat.

b lautaru de iser 2 
Foto: "Barbu Lăutarul" de Iosif Iser, ulei de pânză (Muzeul Naţional de Artă Bucureşti)

Nu i se cunoaşte data naşterii şi nici aceea a morţii. Se presupune că s-ar fi născut la Iaşi, în jurul anului 1780, după documentul din 1842 în care vestitul muzicant spune că deţine starostia scripcarilor din 1804. Or, judecând lucrurile, n-ar fi putut avea atunci mai puţin de 20 de ani, ci binişor peste această vârstă.

zlataust
Foto: Biserica Zlataust din Iaşi 

O asemenea demnitate, care nu era deloc onorifică, dobândită la tinereţe, poate părea şi ea surprinzătoare. Probabil că darul său muzical excepţional şi dreptul de familie erau explicaţiile. Tatăl său era Stan Barbu, rob ţigan, starostele lăutarilor ieşeni la sfârşitul secolului al XVIII şi începutul celui următor.

carol popp 
Foto: Desen de Carol Popp de Szathmary (Muzeul Naţional de Artă Bucureşti)

I se zicea Stan cobzariul, locuia în mahalaua Frecău, avea drept soţie pe Ilinca, după alte surse Glafira. Mai mult nu se ştie. Nici asupra stării materiale a lăutarului sau a numărului său de copii nu există vreo mărturie. Se presupune că, fiind ales staroste, era un om de toată isprava şi un lăutar talentat, pe care fiul său, Vasile (dacă acesta este numele de botez al lui Barbu Lăutarul) îl va întrece, desigur, cu mult. 

th aman hora de la aninoasa 
Foto: „Hora de la Aninoasa” de Theodor Aman

Cât despre data morţii, deocamdată ne consolăm cu câteva ipoteze destul de fragile. S-a crezut bunăoară că Barbu Lăutarul ar fi murit în 1858, chiar în ziua de 18 august. Prin urmare, am putea să marcăm mâine 150 de ani de la dispariţia omului. Dar fără îndoială considerabil mai mulţi de la propagarea legendei, odată ce lăutarul devenise un fel de carte de vizită artistică a protipendadei ieşene din prima jumătate a secolului al XIX-lea, dacă ţinem seama că nu exista eveniment monden (cum am zice noi astăzi) care să se respecte, fără participarea tarafului condus de Barbu Lăutarul.
Alte ipoteze dau ca date ale morţii 1860 sau 1861. Ultimii ani din viaţa vestitului lăutar sunt de altfel cei mai enigmatici. Nu-l mai găsim pomenit în nici una din scrierile vremii. Devenise doar o amintire la petrecerile domneşti, o legendă. În „Barbu Lăutarul. Imaginea vieţii celui mai zbuciumat veac” (Iaşi, fără an), Adrian Pascu scrie că ar fi fost văzut cântând „Hora Unirii”, în 24 ianuarie 1859, în faţa prăvăliei lui Petrea Bacalu din Iaşi. Nu e cu totul improbabil dacă admitem ca dată a morţii 12 decembrie 1861, aşa cum o dau C. Bobulescu şi B. I. Kotliarov. În „Lăutarii de ieri şi de azi” (ed. a II-a, Bucureşti, Editura DU STYLE, 1996), Viorel Cosma o consideră „mai aproape de realitate”, apreciind că dacă Barbu Lăutarul ar fi murit în 1858, intervalul de timp ar fi fost prea mare pentru ca Alecu Hurmuzachi să-l fi citat alături de Niculae Picu, regretând dispariţia lăutarilor: „Numărul renumiţilor lăutari scade pe toată ziua, când, după faimosul Barbu din Iaşi, şi aici la noi, badea Niculaiu de la Suceava astă toamnă s-au închinat cu cântecul, ca codrul cu freamătul.” („Foaea Societăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina”, 1865).

Cât despre locul înmormântării, acesta pare a fi curtea Bisericii Zlataust din Iaşi, deşi nu există nici un document în acest sens. În curţile bisericii se înmormântau, după obiceiul vremii, doar ctitorii şi credincioşii cei mai apropiaţi parohiei respective, menţionaţi sârguincios în condici. În arhiva bisericii, care conţine documente începând cu anul 1800, nu există însă nici o menţiune, ceea ce, având în vedere popularitatea enormă de care se bucura Barbu Lăutarul, pare destul de curios, mai ales că, în tinereţe, cântase în strana Bisericii Zlataust, iar în 15 februarie 1833 el semnase actul prin care lăutarii alegeau patronul bisericii. Cu hramul Sf. Ioan Gură de aur, biserica a fost construită de domnitorul Gheorghe Duca, în 1683, în doar 30 de zile, pe locul alteia din secolul anterior, construcţie din lemn pe temelie din piatră, ctitorită de Ştefan Tomşa (1563–1564). Strada cu acelaşi nume şi mahalaua au devenit celebre graţie lui Ionel Teodoreanu, fiind evocate în „Fata din Zlataust”, „Uliţa copilăriei” şi „Casa bunicilor”. Casa Teodorenilor se învecinează şi astăzi cu gardul bisericii.

Barbu Lăutarul a deţinut vreme îndelungată funcţia de staroste al lăutarilor, din primii ani ai veacului până la sfârşitul lui 1839. În 19 decembrie 1839 făcea o jalbă de demisie către stăpânire. Nu se cunoaşte motivul, se poate presupune că ar fi fost mărirea birului pe care trebuia să-l plătească Eforiei sau necazuri prilejuite de situaţia materială. Vasile Barbu fusese timp de patru decenii lăutarul cel mai apreciat şi stimat din Iaşi, cu relaţii consolidate la marile curţi boiereşti. Retragerea sa din funcţie nu a fost însă definitivă, pentru că în 1842 candida din nou, devenind staroste, dar al unui singur cartier din Iaşi. Avea trei fii, Gheorghe, Ioan şi Vasile, toţi cunoscuţi cu apelativul Scripcariul, care călcau pe urmele bătrânului. Adunaseră sume considerabile odată ce în 1845 se răscumpărau din robie, conform „Condicii de Prescrierea birnicilor şi a dezrobiţilor ţigani din oraşul Eşi” (6 iulie 1845).

Dacă imaginea devenită clasică, tabloul lui Iosif Iser după un desen de epocă, ni-l prezintă pe Barbu Lăutarul cântând la cobză, nici în această privinţă lucrurile nu sunt clare. Un desen de Carol Popp de Szathmary îl înfăţişează cântând la nai iar din celebrul foileton publicat în 28 noiembrie 1874 în săptămânalul francez „La Vie parisienne” , în care se povesteşte întâlnirea cu Franz Liszt, în iarna anului 1847, la Iaşi, rezultă că era şi violonist. De obicei tarafurile epocii erau alcătuite dintr-un scripcar, un naist şi un cobzar. Probabil că Barbu Lăutarul cânta la toate aceste instrumente şi bineînţeles susţinea şi partitura vocală. Era un virtuoz neîntrecut, nu ştia notele, dar avea cu certitudine auz muzical absolut şi o memorie extraordinară, putând să reproducă fără dificultate cele mai grele pasaje, în stiluri diferite de muzică şi adaptându-le din mers pentru un instrument sau altul. Avea un repertoriu amplu, de la doine şi hore la baladele istorice şi haiduceşti atât de apreciate la chefuri, şi la un inventar cuprinzător de cântece de petrecere.

Repertoriul bazat pe cântecele cu influenţă orientală, foarte apreciat dar care avea să treacă în desuetudine în saloanele boiereşti spre mijlocul veacului, nu constituia nici un fel de piedică în asimilarea noii mode, dansurile de salon occidentale, cadrilul, valsul, mazurca, pe care Barbu Lăutarul le cânta cu aceeaşi virtuozitate şi sensibilitate. Storcea lacrimi cu romanţa de o melancolie „sălbatică” „Tu-mi ziceai odată”, cu marşuri naţionale şi cântece ţigăneşti, revărsări sentimentale şi „izbucniri nebune, melancolice ale pustietăţilor”, cum citim în foiletonul din săptămânalul francez, care l-a făcut vestit în Europa pe genialul virtuoz român, cel care îl uluise pe Liszt. În volumul amintit, Viorel Cosma reproduce integral acest foileton, citat mereu trunchiat. Imaginea pe care o creează textul, în ultima lui parte, este memorabilă pentru portretul bătrânului lăutar intrat în legendă:

„Liszt asculta mereu pe un scaun de stejar, mânca cu ochii pe lăutari şi uneori nervii lui simţeau zguduituri, care se oglindeau pe faţa sa cea iscusită.

Când ultimul acord se auzi, el îşi apucă mâinile şi pieptul său apăsat avu un suspin de uşurare.

– Ah! cât e de frumos! zise el.
Toţi boierii bătură din palme; Liszt luă din buzunarul său un pumn de galbeni şi turnându-i în paharul lăutaru­lui zise: «Să bem amândoi, lăutarule!»
Amândoi ciocniră paharele. Liszt era atât de impresio­nat încât tremura, când turna pe al său. În fundul sălii, boierii, deprinşi cu aceste curioase melodii, vorbeau între dânşii, punând după fiecare bucată câţiva galbeni în paharul minunatului lăutar.
După câteva momente Liszt se sculă şi îndreptându-se către lăutar, îi zise: «Barbule, m-ai făcut să cunosc muzica ta; am să te fac s-o cunoşti pe a mea».
Bătrânul lăutar, drept răspuns, puse mâinile la piept şi se închină până la pământ. Liszt se puse la clavir în mijlocul unei tăceri ce se făcu deodată. Lăutarul cu scripca în mână asculta cu luare aminte fără a pierde din vedere pe tainicul muzicant. Liszt începu cu un preludiu, apoi sub îmboldirea inspiraţiei lui extraordinare şi a încordării nervilor săi, improviza (pe) un marş unguresc al cărui cântec lung şi melodios domina mereu în mijlocul arpegiilor, trilurilor şi greutăţilor înspăimântătoare cu care împodobea cântecul său. Apoi însufleţindu-se, îmbătat de melodie, cu faţa sa galbenă şi caracteristică şi cu capul dat pe spate, cu ochii pe jumătate închişi, mergea de la un capăt al clavirului la celălalt, făcea să curgă din degetele sale o ploaie de mărgăritare, care veneau cu încetul să se contopească în întâiul motiv; degetele sale, cu o repezi­ciune de necrezut, alergau pe clavir, făcând să se audă notele metalice, spre a reveni mereu la acel cântec de la început, mare, magistral şi trist, ca un cântec de organ [orgă, n. V. C.]. Era în adevăr prea frumos. Niciodată Liszt nu se ridicase la o aşa înălţime: boierii ascultau fără a pricepe ceva, lăutarul însă pricepea; mânca cu ochii pe cel ce cânta, nu pierdea nici o notă şi fizionomia sa era straniu mişcată în tot timpul acestei strălucite improvizări.
Liszt se sculă în mijlocul aplauzelor frenetice ale adunării.
Barbu Lăutarul se duse drept la dânsul şi dându-i la rândul său un pahar de şampanie, îi zise româneşte: «La rândul meu stăpâne, te rog să bei!»
Paharele se ciocniră din nou.
– Barbule, lăutarule, îi zise Liszt, ce zici de această melodie?
– E aşa de frumoasă, stăpâne, – suspină bătrânul lău­tar – că, dacă-mi dai voie, am să încerc să ţi-o cânt şi eu. Liszt zâmbi cu un aer de neîncredere, făcând semn cu capul că primeşte.
Lăutarul se întoarse către taraful său şi după ce puse scripca la gât, începu a cânta marşul unguresc.
Nimic nu fu uitat, nici trilurile, nici arpegiile, nici variaţiunile cu notele repetate, nici acele adorabile treceri din semiton în semiton care-i sunt atât de obişnuite, pen­tru a reveni la întâiul său motiv. Barbu Lăutarul cânta cu amănunţime pe scripca sa toată improvizaţiunea pianistu­lui ce asculta înspăimântat opera, care cu un moment mai înainte o cântase pe clavir pentru întâia dată şi pe care poate o şi uitase.
Taraful său îl urma cu preciziune, observând nuan­ţele şi uitându-se drept la Barbu care mergea cu cântecul înainte, străpungând inima lui Liszt.
Când se sfârşi cântecul, Liszt se sculă deodată şi mergând drept la bătrânul Barbu, îl sărută călduros, apoi luând, după vechiul obicei, paharul cu şampanie, i-l întinse, zicându-i:
– Bea, Barbule lăutar, stăpânul meu, bea, căci Dumnezeu te-a făcut artist, şi tu eşti mai mare decât mine!”
Reamintesc în finalul acestui comentariu cântecul popular „Barbu Lăutarul”, cunoscut în varii interpretări. Nu încape îndoială, el era cântecul de amurg al bătrânului intrat în legendă, melancolia din urmă faţă de vremuri apuse, pe care o purta cu sine în ultimii ani: „Eu sunt Barbu Lăutarul, / Starostele şi cobzarul, / Ce-am cântat pe la domnii / Şi la mândre cununii. // Of , of , of mi-aduc aminte / Of , of , of că mai-nainte, / Nici un chef nu se făcea / Fără astă cobz-a mea. // Dar acu amar mi-e mie / De când lumea-i pe nemţie / Nu mai am în lume glas / Şi pe uliţi am rămas. / Nu mai am în lume glas / Şi pe uliţi am rămas. // Dar să ştiţi c-am fost odată / Vocea lumii desfătată / Şi-nchinaţi câte un pahar / Pentru-un Barbu lăutar. / Şi-nchinaţi câte un pahar / Pentru-un Barbu lăutar.”

domeniu: 
categorie: