Istorii mai puţin ştiute: Cum să nu credem?

Rubrică realizată de Costin Tuchilă - În mod special, astăzi titlul rubricii ar trebui să fie „Istorii mai puţin ştiute, pe care ar fi bine să nu le ştim”. Explic îndată de ce.

„Macbeth”, tragedia shakespeariană jucată în 1606, este înconjurată de un nor de superstiţii şi legende. Simpla pronunţare a titlului piesei, se spune în lumea teatrului, poate aduce nenorocire. În Marea Britanie, actorii se feresc să-i pronunţe titlul, numind-o „Piesa scoţiană” („The Scottish Play”), pentru că, altfel, eşecul reprezentaţiei e sigur. Asta în cel mai bun caz, pentru că mulţi evită, dacă pot, să fie distribuiţi în „Macbeth” sau să contribuie în vreun fel la spectacol. „Macbeth” e ca un cuvânt vrăjitoresc care, odată pronunţat, atrage nenorociri. Să fie de vină subiectul crud, aproape în întregime fictiv, scenele cu vrăjitoare? Greu de crezut că textul are vreo funcţie magică, aptă să dezlănţuie dezastrul. Dar, mai ştii?

De fapt, totul a pornit de la o legendă, care a devenit plauzibilă pentru că, în timp, numeroase întâmplări nu numai că au confirmat-o, dar chiar i-au amplificat dimensiunile. Aşa încât, de la o superstiţie s-a ajuns repede la „blestemul lui Macbeth”.

Se spune că la prima reprezentaţie a piesei, la Palatul Hampton Court din Londra, în 7 august 1606, actorul Hal Berridge, care interpreta rolul Lady Macbeth (se ştie că în teatrul elisabetan rolurile feminine erau interpretate tot de actori, în travesti), „a făcut brusc febră atât de rapid încât singurul înlocuitor posibil a fost autorul însuşi.” (Richard Huggett, „The Curse of Macbeth: with other Theatrical Superstitions and Ghosts”, Chippenham: Picton, 1981 – „Blestemul lui Macbeth: cu alte superstiţii teatrale şi strigoi”). După alte versiuni ale legendei, Hal Berridge ar fi murit la scurt timp. În volumul citat, Richard Huggett include şi poveşti despre întâmplări mai recente legate de montările cu „Macbeth”. La un spectacol din 1954, la Old Vic, „au avut loc două avorturi şi o încercare de sinucidere în trupă, directorul companiei şi-a rupt ambele picioare într-un accident de maşină iar un electrician din Dublin s-a electrocutat provocându-şi arsuri de gradul 1. Scenele de luptă din spectacol s-ar fi soldat cu mai multe fracturi şi un ochi aproape scos…” Blestemul lui Macbeth a trecut şi dincolo de scenă. În Africa de Sud, un trecător se oprise pentru a privi cum se descarcă decorul trupei aflate în turneu. Curios, a întrebat ce piesă urmează să se joace. Omul nu avea de unde şti că asemenea curiozităţi pot fi fatale. Când un maşinist i-a răspuns: „Macbeth”, „o suliţă care era ridicată în aer odată cu alte câteva, s-a desprins şi a căzut fix în capul trecătorului.”

După ce comentează aceste întâmplări în volumul „Este adevărat ce se spune despre Shakespeare?” (publicat recent la Editura Scrisul Românesc din Craiova, în traducerea Iolandei Mănescu), Stanley Wells conchide: „Este adevărat? Dacă crezi, da.”

Şi cum să nu credem? La un spectacol cu „Macbeth”, Laurence Olivier ar fi evitat în ultimul moment o piesă de decor care s-a răsturnat pe scenă. Mari actori au eşuat în rolul lui Macbeth. Printre ei, Peter O’Toole (Old Vic, 1980). Alţi mari actori au refuzat constant să joace în tragedia cu pricina. Lady Macbeth, unul dintre cele mai dificile roluri feminine din teatrul shakespearian, e mai mult decât atât: este considerat un rol diabolic, din care e aproape imposibil să ieşi cu bine.

Blestemul a trecut, se pare, şi asupra operei lui Verdi pe un libret de Francesco Maria Piave, jucată în premieră la 14 martie 1847, la Teatro della Pergola din Florenţa. „Macbeth”-ul verdian, o operă la urma urmei destul de stranie, nu s-a impus în repertorii decât în secolul al XX-lea. În timpul vieţii compozitorului, care avea o preţuire specială pentru această partitură, s-a mai jucat la New York, în 1850, la Dublin în 1859. În versiune revăzută, în franceză, a fost montată la Teatrul Liric din Paris, la 19 aprilie 1865 şi readaptată în italiană pentru a fi montată la Scala din Milano (28 ianuarie 1874). Infim, în comparaţie cu alte opere verdiene.

După mai bine de o jumătate de secol, era pusă în scenă la Dresda (1928), apoi la Berlin (1931), Roma (1932), Viena (1933) ş.a.m.d.

Prima montare a lui „Macbeth” pe scena Operei Naţionale din Bucureşti (premiera a avut loc în 17 mai a.c.) nu a fost ferită de ghinioane. În aprilie puteau fi citite ştiri „sinistre”: regizorul Petrică Ionescu a făcut febră şi a ajuns la Urgenţă, după câteva zile un corist a murit într-un accident de maşină, în timp ce se întorcea acasă de la repetiţie, câţiva instrumentişti au făcut luxaţii la mâini… Dacă e adevărat, e un motiv în plus pentru a vedea spectacolul de la Opera bucureşteană.

domeniu: 
categorie: