Istorii mai puţin ştiute: Dialogul cu îngerii

MozartRubrică realizată de Costin Tuchilă – Alături de rapiditatea fenomenală cu care compunea, celebră a rămas şi capacitatea improvizatorică a lui Mozart.

Muzica ţâşnea fără nici un efort iar spontaneitatea aceasta uimea şi, deopotrivă, aprindea rugul invidiei. Entuziasmul s-a aliat, de la bun început, în ochii contemporanilor, cu sentimentul că asistă la o minune. Copilul Mozart, „Wolferl”, cum îl alinta tatăl său, Leopold, producea în cel mai înalt grad impresia pe care geniul o lasă muritorilor de rând: de la admiraţie la stupoare drumul nu e lung, iar darul excepţional e luat uneori drept ciudăţenie.

Să ne întoarcem cu 246 de ani în urmă. Suntem în sala de festivităţi a oraşului Salzburg, restaurată la începutul secolului al XX-lea şi numită astăzi Mozarteum, în noaptea de Anul Nou, 1762. Copilul Mozart are 6 ani fără 27 de zile. Două mii de locuitori ai minunatului oraş tirolez asistă la concertul de Anul Nou, obicei care, în aceste vremuri pustiitoare, nu s-a pierdut, din fericire, întru totul. Un concert solemn, cu orchestră, orgă, cor. Un concert pentru oameni mari, întrerupt la un moment dat de o linişte puţin pământească. Micul muzician cu perucă pudrată, ca pentru păpuşi, care nu depăşise vârsta la care, vrând să fixeze pe portativ şiruri de note, se mânjea copios cu cerneală, îşi începea cariera publică. La vioară, apoi la orgă (la orgă, la nici şase ani!), Mozart improvizează strălucit în noaptea de Anul Nou care înseamnă, pentru contemporanii săi, cel dintâi privilegiu. Un băieţel cu perucă şi pantofi cu catarame albe înalţă spontan o muzică de o seninătate, de o transparenţă cum nu se mai auzise. Două mii de oameni înţeleg, stupefiaţi, că dialogul cu îngerii e alfabetul acestui copil de şase ani.

Finalul întâmplării, care a produs prima şi probabil cea mai puternică uimire în faţa geniului mozartian, nu e lipsit, în alt sens, de semnificaţie. Cea mai înaltă străfulgerare a naturii muzicale se înfăptuise. Amănuntul este notat de Brétigny în „La Famille de Mozart”. Luat în braţe de tatăl său, micuţul Wolfgang Amadeus îi şopti: „Tată, vioara trebuia altfel acordată, cu un sfert de ton mai sus decât clavecinul.”

mozart M 

Spontaneitatea şi harul improvizatoric ieşite din comun sunt în directă relaţie la Mozart cu memoria sa fabuloasă. Ele au avut în mod cert şi o explicaţie fiziologică. Profesorul Ovidiu Varga notează în volumul „În căutarea lui Mozart”: „Medicii au constatat şi consemnat cu surprindere că pulsul lui Mozart era de două ori mai mare decât cel normal, iar urechile sale aveau o conformaţie neobişnuită.” S-ar putea spune deci, fără să greşim, că muzicianul trăia de două ori mai repede decât omul comun. Întreaga lui existenţă rămâne un argument în acest sens. Atributele geniului se pot explica şi în acest fel, dar numai într-o anumită măsură. Ceva rămâne întotdeauna inexplicabil – şi fascinează.

Ca şi, mai târziu, Liszt şi George Enescu, o piesă auzită o singură dată putea fi memorată perfect timp îndelungat. Chiar şi când era vorba de propria improvizaţie, nu prima, nici ultima, eventual la capătul unui recital întreg sau după un spectacol. Celebră a rămas o întâmplare din 1783. La una dintre Academiile (aşa se numeau concertele date la orele după-amiezii) din acest an, Mozart a improvizat nu mai puţin de 10 variaţiuni pe tema unei arii la modă din opera „Pelerinii la Mecca” de Gluck. Or, variaţiunile pentru pian pe tema ariei „Unser dummer Pöbel meint”, cu numărul 455 în catalogul Köchel, improvizate în acea zi de 23 martie 1783, au fost notate pe partitură după un an şi jumătate!

domeniu: 
categorie: