Istorii mai puţin ştiute: Fascinaţii - Claudio Monteverdi

Rubrică realizată de Costin Tuchilă – Cu un ochi privind în urmă şi cu altul întrezărind viitorul artei vocale, Claudio Monteverdi (15 mai 1567, Cremona – 29 noiembrie 1643, Veneţia), contemporanul lui Shakespeare şi Cervantes, întruchipează, s-a spus, începutul vremurilor moderne în muzică.

Privită global şi oarecum superficial, opera lui Monteverdi se înfăţişează ca o reunire de tendinţe contradictorii. Tipărit deja la 15 ani cu un volum de cântece religioase pe trei voci, „Sacrae cantiunculae” (Editura Gardano, Veneţia, 1582), Monteverdi câştigă definitiv o cauză, cea a teatrului liric, abia născut, fără a o pierde pe cealaltă, a cântării madrigaleşti. În acest echilibru creator rezidă valoarea de sinteză a operei sale. Inovând, autorul „Madrigalelor spirituale” nu neagă: modernitatea lui, în epocă, nu se supune nici un moment regulilor cunoscute ale avangardei artistice. Când în 1638 îşi publică la Veneţia al optulea şi ultimul volum antum de madrigale, cu o prefaţă importantă, titlul complet este „Madrigali guerrieri ed amorosi con alcuni opuscoli in genere rappresentativo che saranno per brevi episodii fra i canti senza gesto”, amintind prin urmare de stilul florentinilor, pe care de fapt nu l-a folosit sau, mai exact, l-a îmbogăţit. Să fie o contradicţie de termeni? Nu, pentru că Monteverdi este tipul de artist cercetător al unui stil pe care îl duce mai departe cu mijloace personale, fără a-l nega. În plus, discuţia stilistică trebuie purtată în cazul său pe suprafeţe mult mai extinse şi cu o libertate mai mare.

Claudio_Monteverdi 
Foto: Claudio Monteverdi

Monteverdi călătorise în tinereţe în nordul Europei, la Anvers şi Bruxelles, făcuse cunoştinţă cu muzica franceză pe care o admira pentru frumuseţea melodică şi pentru puritatea ei stilistică, pentru modul particular de a răspunde sensibilităţii textului poetic. Idealul elenizant al Academiei lui Baïf îl cucerise.

Editia 
Foto: Ediţia princeps a operei „Orfeu” de Monteverdi (Veneţia, 1609)

Madrigalele compuse la Mantua, unde a trăit 23 de ani (1590–1613), la curtea extravagantului duce Vincenzo de Gonzaga, celebru prin pasiunea sa de colecţionar şi fastul serbărilor, dovedesc de altfel subordonarea muzicii factorului dramatic, prin care Monteverdi subînţelege expresivitatea exprimării sentimentelor. Stilul polifonic din toate cele nouă volume de „Madrigale” conduce cu siguranţă spre declamaţia dramatică, specifică partiturilor destinate teatrului liric. Expresivitate înseamnă în concepţia lui Monteverdi relief dramatic şi în acest sens trebuie înţeleasă formularea de „stile concitato” („stil animat, agitat, energic”), care se desparte definitiv de atributele esteticii stilului „rappresentativo” al reprezentanţilor Cameratei fiorentine şi ai celei a lui Corsi. „Euridice” de Iacopo Peri nu-i făcuse, se pare, o impresie foarte bună lui Monteverdi. Fidelitatea afectată, uşor preţioasă faţă de accentele şi ritmica vorbirii nu îl putea mulţumi pe autorul lui „Orfeu”. Târziu, după mai bine de două decenii, el va explica în prefaţa amintită: „Se poate afirma că această artă (muzica, n.n.) rămăsese imperfectă până în prezent, pentru că nu avea decât două genuri, cel dulce şi cel moderat (...) Mi-am dat seama că pasiunile şi emoţiile principale ale sufletului nostru sunt în număr de trei: Mânia, Moderaţia şi Umilinţa sau implorarea, trei gradaţii care se traduc cu fidelitate în arta muzicală prin maniera animată («concitato»), duioasă («mole») sau moderată («temperato»). Am găsit în toate compoziţiile maeştrilor din trecut exemple de «dulce» şi «moderat», dar nicăieri un exemplu de gen animat, deşi acesta fusese descris de Platon în cea de-a treia carte a Republicii (...) M-am străduit, nu fără multă trudă, a regăsi această expresie muzicală care a fost pierdută.” „Violenţă” transmutată în artă? Profesiune de credinţă a unui artist pentru care frenezia dramatică trece adesea pe primul plan? Prioritate a textului faţă de armonie? Privind în viitor, Monteverdi recuperează de fapt sensuri pierdute, inovaţia sa, stilul dramatic, fiind o curajoasă repunere în drepturi, în plan muzical, a unor vechi precepte estetice.

OrfeoCervelli 
Foto: „Orfeu şi Euridice” de Federico Cervelli

Dacă datele sunt exacte, Monteverdi a compus 21 de piese dramatice (opere, balete-operă, cantate dramatice). Două din cele scrise la Mantua, „L’Orfeo” şi „Il Ballo delle Ingrate” (1608) s-au păstrat integral. Din „Arianna”, compusă după „Orfeu”, începând cu sfârşitul anului 1607, pe libretul lui Rinuccini şi jucată în premieră pe 28 mai 1608, într-un imens teatru construit de arhitectul Vianini în interiorul castelului ducal, pentru a marca festivitatea căsătoriei fiului ducelui Vincenzo cu Margarite de Savoia, s-a conservat un singur fragment, celebrul lamento, „Lasciate mi morire”. La reprezentaţia care ar fi durat două ore şi jumătate, ar fi asistat 4000 sau, după cronicarul Federico Follino, 6000 de persoane, mulţi localnici rămânând pe dinafară şi fiind calmaţi de intervenţia ducelui. Scena „reprezenta o insulă stâncoasă în mijlocul mării; în fund se putea vedea mişcarea necontenită a valurilor.” Orchestra era aşezată în spatele scenei. Din relatarea cronicarului citat aflăm că interpretarea a fost excelentă şi că plânsul Ariadnei părăsite de Tezeu „a fost redat cu atâta sensibilitate şi atât de convingător, încât n-a existat femeie care, auzind bocetul, să nu fi vărsat câteva lacrimi”. Tema acestui lamento s-a răspândit cu iuţeală, a devenit populară, a fost imitată. Pierzându-se manuscrisul, e greu să ştim cum va fi sunat această operă, prin care subiectul mitologic respectiv începea un parcurs prodigios în istoria genului liric. S-au scris în jur de 50 de opere despre fiica regelui Minos, printre autori aflându-se nume notorii, ca Benedetto Marcello, Händel, Massenet, Richard Strauss, Darius Milhaud, Bohuslav Martinu. Graţie ducelui Vincenzo, cel la care va face referinţă libretistul lui „Rigoletto”, Mantua devenea la acest început de secol al doilea oraş, după Florenţa, înscris în istoria spectacolului baroc ce avea să cucerească peninsula. Al doilea, urmând strict cronologia. Istoria teatrului public de operă va începe aici abia după un veac, când se va construi Regio Ducale Teatro Nuovo, denumirea însăşi arătând că vechiul teatru din incinta palatului lui Gonzaga, în care s-a jucat şi „Orfeu”, intrase în conştiinţa colectivă.

vincenzo gonzaga 
Foto: Vincenzo Gonzaga (1562–1612)

E limpede, chiar din datele sumare pe care le avem şi care nu sunt de natură să refacă decât parţial tehnica montărilor, că opera a depăşit din zorii apariţiei ei statutul de act artistic privat, consumat în cadrul limitat al ambianţei de curte. Nu ar fi riscant să credem că popularitatea sa a fost în scurt timp egală cu cea a teatrului, cu un plus de fascinaţie adăugat de iminenta cultivare a miraculosului, de atracţia pentru mister, de exerciţiul de imaginaţie pe care îl propunea. Se spune că la premiera „Ariannei”, publicul ar fi urmărit spectacolul cu libretul în mână, ceea ce este de neînchipuit la teatru şi sub multe aspecte surprinzător. La Veneţia, cetatea care va deţine multă vreme supremaţia, primul teatru public cu spectatori plătitori s-a deschis în 1637 şi după puţin timp existau 12 săli de operă, la concurenţă. Care gen de artă se poate lăuda cu o asemenea răspândire fulgerătoare?

mantegna 
Foto: „Sosirea cardinalului Francesco Gonzaga”, frescă de Andrea Mantegna (1474)

Anii celor două mari creaţii au fost tragici pentru Monteverdi. La opt luni după premiera lui „Orfeu”, moare, pe 10 septembrie, Claudia Cattaneo, cântăreaţă, soţia compozitorului. „Arianna” e scrisă în această atmosferă sumbră, de epuizare, semn că suferinţa poate fi fertilă artistului. Oare nu acesta este destinul lui Orfeu din poemul pentru care Monteverdi scrisese muzica? Al lui Orfeu cel salvat de Apollo, zeul atât de muzical? În fine, premiera „Ariannei” se află şi ea sub semnul întrebării din cauza morţii interpretei rolului principal, Caterinuccia, la începutul lunii martie 1608 şi salvată de o actriţă de teatru, Virginia Andreini (Florinda), care compensează prin expresivitatea dramatică însuşiri muzicale mai modeste.

pal ducale mantua 
Foto: Palatul Ducal din Mantua, construit de familia Gonzaga în secolul al XVI-lea

„Il Ballo delle Ingrate” („Dansul ingratelor”) este legat de acelaşi eveniment matrimonial de la curtea ducelui Vincenzo Gonzaga, probând că paleta stilistică a muzicianului era diversificată, permeabilă nu numai la dimensiunea tragică, ci şi la jocul de spirit. Tonul ironic, reflexele satirice pe care noi astăzi nu le mai resimţim în astfel de muzică, apar surprinzător într-un gen caracterizat prin convenţionala graţie de salon. El va figura în volumul din l638 alături de „Altri canti d’Amor”, pe un sonet imitat după Giambattista Marino, „Volgendo in ciel” şi ciudata compoziţie din 1624, „Il Combattimento di Tancredi e Clorinda” („Lupta lui Tancred cu Clorinda”), „madrigal războinic” din perioada veneţiană. Versurile lui Torquato Tasso din cântul al XII-lea al „Ierusalimului eliberat” sunt un subiect seducător pentru veşnicul căutător de eficienţă expresivă care a fost Monteverdi, o premisă pentru ilustrarea stilului „concitato”. Evident, nu trebuie să ne aşteptăm la furtuni sonore, pentru că dramatismul acestei cantate care aduce pe scena lirică un motiv ce va face o lungă carieră (deghizarea şi confuzia de persoană, foarte teatrale), nu are nimic de ordinul spectaculosului exterior. Monteverdi e un observator al psihologiei stărilor extreme, opţiunea lui, vizibilă şi în Orfeu, este direcţionată spre sesizarea nuanţelor şi spre investigarea planurilor de adâncime. Muzica din „Combattimento” e chiar mai puţin „melodică” decât cea din „Orfeu”, orchestra se reduce la instrumente cu coarde, fără suflători şi percuţie, riturnelele folosite ca pasaje de trecere, reamintire a caracterului psihologic sau paşi în mersul acţiunii, lipsesc. Metrul piric se pretează subiectului războinic şi fusese preluat, scrie Henry Prunières, din muzica franceză. Violele soprano, alto, tenor, bas, contrabasul da gamba şi clavecinul cu rol de bas continuu sunt suficiente pentru a comenta acompaniind vocile şi a le susţine. Partitura, abundând în explicaţii, este considerată ca inovatoare în privinţa scriiturii pentru corzi, aici fiind folosite pentru prima dată în orchestră tremolo-ul (ce apăruse, dar la un singur instrument, într-o Triosonată de Biagio Marini din 1617) şi pizzicato. Acesta din urmă ar putea fi considerat o invenţie a lui Monteverdi, care căuta un procedeu care să sugereze încrucişarea de spade: „Aici lăsăm arcuşul şi ciupim cu două degete coardele”. Instrucţiunile adresate în partitură interpreţilor erau fără precedent în epocă. Finalul cantatei se desparte de retorica vremii: „Tabloul care înfăţişează ultimele clipe ale fetei constituia la acea vreme - în plină modă a pieselor de teatru sfârşite cu bine, datorită nelipsitului «deus ex machina» – tot un efect modern: el cucereşte prin concizie, prin puţinele cuvinte ce sunt rostite.” (Pandi Marianne, „Claudio Monteverdi”, 1961).

tromba clarino 
Foto: Trompetă clarino rotundă

Majoritatea operelor, a operelor-balet scrise pentru curţile ducale din Mantua, din alte oraşe din nordul Italiei, pentru teatrele veneţiene San Cassiano, San Giovanni e Paolo, San Moise, San Crisostomo, s-au pierdut. „Tirsi şi Clori”, „Peleus şi Tetis”, „Andromeda”, „Lamentaţia lui Apollo”, „Falsa nebună Licori” au fost distruse în timpul asediului armatelor austriece asupra Mantuei, în 1628. Consemnările referitoare la „Mercurio şi Marte”, „Izbânda lui Amor”, „Răpirea Proserpinei”, „Delia şi Ulise” nu permit comentarii. Nu ştim în ce măsură aceste partituri semănau cu cele păstrate. Dintre ultimele patru opere: „Adone”, „Nunta lui Enea cu Lavinia”, „Reîntoarcerea lui Ulise în patrie”, „Încoronarea Poppeei”, s-au păstrat două. A. W. Ambros a descoperit manuscrisul la „Il Ritorno d’Ulisse in patria” (1641) în 1881, în Biblioteca imperială de la Viena. Pe un libret de Giacomo Bodoaro, „«Il Ritorno d’Ulisse» nu poate fi considerată o operă terminată pe îndelete, ci un fel de improvizaţie de geniu, o vastă schiţă, cu anumite părţi elaborate, în timp ce altele sunt premeditat numai indicate.” (Henry Prunières, „Viaţa şi opera lui Claudio Monteverdi”, 1926). „Il Nerone ossia l’Incoronazione di Poppea” (1642), dovadă de vitalitate, fiind opera unui muzician de 75 de ani, deschide spectaculos lungul drum al operelor cu subiect istoric. Monteverdi are avantajul unui libret excelent. Gian Francesco Busenello evită să facă din personajele istorice legende, insistând asupra moravurilor Romei imperiale. Acest aspect îi conferă lui Monteverdi şansa unui „realism” psihologic ce surprinde în această operă confruntată cu o figură atât de pasionantă ca Nero, care ar fi putut conduce uşor la exagerări melodramatice. Cântul este concentrat, funcţional, ornamentele lipsesc, drama se interiorizează, acceptând totodată elemente de ambianţă.

Pe coperta primei ediţii a operei, tipărită la Veneţia în 1609, stă scris:  „L’Orfeo, favola in musica da Claudio Monteverdi, rappresentata in Mantova, Anno 1607 & nouamente data in luce. Al Serenissimo Signor D.Francesco Gonzaga, Prencipe di Mantoua, & di Monferato, & c. In Venetia Apprello Signor D.Francesco Gonzaga, Prencipe di Mantoua, & di Monferato, & c. In Venetia Apprello Ricciardo Amadino MDCIX”.  Editarea relativ rapidă, la numai doi ani de la premieră, dovedeşte că „Orfeu” era deja cunoscută şi apreciată. Premiera avusese loc într-un cadru restrâns sub auspiciile Accademiei degli Invaghiti, în timpul carnavalului, în februarie 1607. Această academie a iubitorilor de arte frumoase fusese fondată la Mantua în 1582 de Cesare Gonzaga. Asupra sălii care a găzduit acest prim spectacol, cu tenorul castrat Giovanni Gualberto în rolul titular, nu există amănunte; se presupune că a fost una dintre încăperile palatului ducal. Deşi acest public distins privea cu oarecare scepticism, se pare că partitura s-a bucurat de succes, ceea ce l-a determinat pe duce sau pe prinţul moştenitor Francesco, beneficiarul dedicaţiei, să repete de două ori spectacolul într-o sală mult mai mare a aceluiaşi palat (teatrul lui Vianini va fi gata în anul următor, pentru Arianna). Data, fără dubii, este 24 februarie iar asistenţa a fost impresionantă numeric. După unele surse mai noi, se pare că titularul rolului principal nu a mai fost florentinul Gualberto, ci o celebritate locală, Francesco Rosi, dotat cu o întindere neverosimilă,  putând acoperi registrul de tenor dar şi de bas. Partitura lui Monteverdi solicită un registru mediu de tenor, compozitorul evitând notele extreme. Este însă necesară o elasticitate apreciabilă a vocii şi claritate în expresie, mai ales că pentru prima dată scriitura vocală depăşeşte nivelul recitativului cântat, al acelui „recitar cantando” care constituia principalul element de construcţie al „drammei in musica”. Dacă ar trebui să ne limităm doar la acest procedeu, este limpede distanţa care îl separă pe Monteverdi de contemporanii săi. El nu mai urmăreşte imitaţia muzicală a vorbirii, care a avut meritul său de a elibera intonaţia de artificialitate, în folosul reliefului dramatic, ci trece mai departe, textul devenind melodie. Este concepţia pusă în practică în „Orfeu”, certificat de naştere al operei. Aria da capo, în care perioada iniţială se reia, îşi are originea în această partitură a lui Monteverdi. O întâlnim într-o formă relativ curioasă încă de la începutul primului act, în cântul Păstorului („In questo lieto e fortunato giorno”), când „fraza de deschidere şi repetarea ei ocupă trei sferturi din întregul pasaj” (Henry Prunières), pentru ca în aria lui Orfeu din acelaşi act („Rosa del ciel...”) să se impună cu claritate. 

Ornamentica este bogată, vocalizele, pasajele melismatice solicită virtuozitate interpretului fără a lăsa însă senzaţia că ar complica inutil expresia. Dimpotrivă, există un echilibru firesc în compoziţia acestei opere în cinci acte şi prolog, nimic nu este inutil, nimic nu trenează. Tensiunea teatrală se menţine de la un capăt la altul, de la emoţia minunatei uverturi-toccate până la moresca din final.
Principala problemă de natură estetică pe care o ridică o lucrare bazată pe unul dintre cele mai frecventate mituri, de aceea susceptibile de a se fi epuizat prin folosire şi repetiţie, este legată evident de limbaj, pentru că din schema mitului ar fi fost imposibil de ieşit. Orfeu cel asociat cu puterile artei, în particular ale muzicii, cu mult speculata temă a privirii, îşi asocia în imaginarul epocii o configuraţie pastorală. Fără păstori şi nimfe era greu de închipuit fabula cântăreţului trac, în literatură, în arta plastică, oriunde. De aici presiunea unui idilism, oricât de complicat şi ascuns în limbajul încifrat al poeziei manieriste. Mitul lui Orfeu îl asimilase întrucâtva, în ciuda faptului că este unul dintre marile mituri tragice ale omenirii. Nu-i putem cere libretistului, Alessandro Striggio, a cărui sursă îndepărtată putea fi poemul din 1471 al lui Angelo Poliziano, reprezentat scenic cu ilustraţie muzicală, să facă abstracţie de această presiune a modelului. După prologul dedicat Muzicii, personaj alegoric şi un prim act în decor pastoral, el are abilitatea de a scufunda această atmosferă printr-o tehnică, parcă, de clarobscur. Mesagera care îi aduce lui Orfeu vestea morţii Euridicei, o face printr-o strategie a amânării, aşa cum lumina cedează gradat umbrei. Dar, din acest moment, suntem în întuneric şi muzica instalează treptat sentimentul funest şi motivul coborârii în Infern. Sinfonia care deschide actul al III-lea, cu tonurile sumbre ale trombonilor, hotărăşte armoniile minore, cortegiul de umbre misterioase, de interdicţii, ca un fel de obscurizare progresivă a raţiunii. În aria „Possente spirto...”, scrisă în terţine cu rimă, doi corneţi intervin după fiecare perioadă, cu un  comentariu care prefigurează ampla figuraţie melismatică pe cuvintele „Orfeo son io”, tensiunea acesteia. Puterea muzicii nu numai că „îmblânzeşte fiarele”, ci, adormindu-le, le răpeşte orice posibilitate de a reacţiona, ca în înfruntarea lui Charon.

Se pare că Striggio optase pentru un final în conformitate cu soluţia mitologică, pe care compozitorul o credea greu de acceptat de un public cu gustul ceremoniilor festive, pentru care sfârşitul tragic ar fi fost considerat inoportun. Aşa că în varianta care se joacă, în actul al V-lea, Orfeu este condus în cer de Apollo, pentru a o putea contempla pe Euridice printre aştri. „Striggio a conservat deznodământul original al mitului: Orfeu eşuează în încercarea la care este supus şi este sfâşiat de Menade. Această concluzie este cea tipărită în libretul publicat cu ocazia primei reprezentaţii «pentru ca toţi spectatorii să poată avea un exemplar pentru a urmări» (ajutor foarte util înţelegerii, refuzat în zilele noastre spectatorului de operă condamnat să rămână în întuneric). Dar partitura publicată de Monteverdi diferă de ea. S-a presupus până într-o epocă recentă că această versiune a fost cea executată la început şi că Striggio s-a hotărât să-şi publice versiunea preferată mai curând decât cea pe care o considera un substitut inadecvat. Dar ar fi fost cu totul derutant pentru ascultător să aibă o versiune radical diferită; în consecinţă, s-a convenit că versiunea publicată de Monteverdi este rezultatul unei revizii ulterioare.” (Cliffort Bartlett).

Fragmentele orchestrale, riturnelele, dintre care una, cea mai melodioasă, revine ca un leitmotiv, sinfoniile, uvertura, orchestraţia lui Monteverdi au făcut obiectul unor analize minuţioase, de la maniera de a folosi basul continuu la emanciparea orchestrei, care anticipă, comentează, deschide şi închide formele. Uvertura-toccată este ea însăşi o piesă muzicală distinctă, o „meraviglia”, o figură de insistenţă care proclamă, parcă, începutul unei ere. Tema ritmată cântată de trompeta clarino sprijinită de trompete cu surdină, flaute şi corzi apare de trei ori, în secţiunea mediană fiind încredinţată viorilor. Strălucirea enigmatică, eclerajul şi mai ales acest dialog subtil între trompete, fără intenţia de a le aşeza în ecou, armonia desăvârşită au un farmec inimitabil. Monteverdi foloseşte o orchestră mare, cu o varietate impresionantă de timbre, chiar dacă rareori aceste grupe de instrumente cântă împreună. Ansamblul menţionat în partitură se compune din instrumente fundamentale, care asigură basul continuu, corzi şi suflători: două clavicembali, o harpă dublă, trei chitarrone, doi „başi de cistre”, trei „bassi da gamba”, două organi di legno, un regal (orgă cu ancie), două viori mici (alla francese), zece viole da braccio (adică patru viori, patru viole, două violoncele), doi contrabaşi, cinci tromboni (alto, doi tenori, doi başi) două cornete cu pistoane, două flautino alla Vigesima Seconda (flaute drepte sopran), o trompetă clarino, trei trompete „dulci” (cu surdină). Un întreg răsfăţ de timbre, care, prin simpla enumerare, are fascinaţia unui poem.

domeniu: 
categorie: