Istorii mai puţin ştiute: File din arhiva Teatrului Naţional Radiofonic (I)

Rubrică realizată de Costin Tuchilă – Miercuri 18 februarie 2009 se vor împlini 80 de ani de la transmisia primului spectacol de teatru radiofonic românesc. Teatrul la microfon are aşadar aproape aceeaşi vechime cu Radioul românesc.

La mai puţin de patru luni de la inaugurarea postului public de radio (1 noiembrie 1928), ascultătorii aveau ocazia de a face cunoştinţă cu o nouă specie de teatru. Radiodifuziunea românească nu era în această privinţă în întârziere faţă de Occident. Radio Paris transmitea primele spectacole de teatru radiofonic în aceeaşi perioadă, în iarna 1928 – 1929, fapt menţionat de revista „Radio”.

În numărul său din 24 februarie 1929 se putea citi: „În străinătate a apărut, bine distinct de teatrul propriu-zis, teatrul radiofonic. Între teatrul pur şi cel radiofonic există o diferenţă analoagă cu cea dintre piesa scrisă şi scenariul de cinema, cu machiajul scenic şi cel cinematografic etc. La început se credea de asemenea că cinematograful este «teatru fotografiat» – cum se crede acum că radiofonia dramatică e teatru transmis prin microfon. Sesizaţi deosebirea? În străinătate, aşa cum s-au diferenţiat autori dramatici de autori de scenarii, tot astfel s-a constatat că există o artă nouă, care prezidează la crearea pieselor pentru microfon”.

1cladire a radiodifuziunii

Prima clădire a Radiodifuziunii Române

În numărul următor, 24 (3 martie 1929), revista revenea: „Postul de la Turnul Eiffel pare că s-a specializat în Teatrul radiofonic şi este incontestabil că piesele care au fost radiodifuzate au adus formule noi.” Problema aflată în dezbatere în primele luni ale anului 1929 era specificul teatrului la microfon, pornind de la ceea ce numim noi astăzi adaptare radiofonică, regizor specializat, actori cu voci radiogenice, condiţii tehnice de realizare a decorului sonor. Se discuta mult şi despre repertoriu, despre piesele care se pot adapta cu uşurinţă pentru a fi transmise pe unde. Cum toate transmisiile se făceau în direct, dificultăţile erau subînţelese.

Radioul românesc programase recitări încă din primele zile de funcţionare. În studiul „Momente din evoluţia Teatrului radiofonic” (publicat în „Teatrul radiofonic”, vol. I, Bucureşti, Oficiul de presă şi tipărituri al Radioteleviziunii Române, 1972), istoricul literar Victor Crăciun menţionează: „În 2 şi 3 noiembrie 1928 programele au anunţat recitări, fără să ştim cine a interpretat. În schimb, duminică 4 noiembrie, între orele 18 – 19, se difuzează muzică uşoară, între melodii recitând Victoria Mierlescu, actriţă la Teatrul Naţional din Bucureşti. Tot ea «spune» povestirea lui Horia Furtună, «Sufletul copiilor», la 10 noiembrie, iar la 11 noiembrie recită «Făt-Frumos» de acelaşi poet şi «Calendarul lui Aghiuţă» de George Coşbuc. În aceste ultime două emisiuni găsim în embrion «Ora copiilor» şi «Ora satului». Al doilea actor menţionat este G. Baldovin care recită la 18 noiembrie «Doamne, greu mai e cu două» din feeria «Păcală» de Horia Furtună şi «Plugul şi tunul» de George Ranetti.

De data aceasta, recitările sunt anume alese pentru caracterul lor teatral, prima fiind chiar un monolog de teatru, iar a doua un dialog între plug şi tun care trebuia redat ca atare. A treia interpretă la microfon este Dorina Demetrescu, citind în continuare din «Sufletul copiilor», la 1 decembrie şi recitând, la 2 decembrie, două poeme de Tudor Arghezi, «Litanie» şi «Duhovnicească» şi unul de Victor Eftimiu: «Povestea mărgăritarului».

În aceeaşi zi, recită Ion Finteşteanu fabule de Grigore Alexandrescu. În ordine cronologică, la microfon se perindă actorii: Alexandru Marius (9 decembrie 1928), El. Constantinidi (15 decembrie), A. Pop-Marţian (16 decembrie), Ion Manolescu (23 decembrie), George Conabie (30 decembrie). În anul următor, microfonul le stă acestora în continuare la dispoziţie, pe lângă ei însă recitând Nora Peyov (6 ianuarie), D. Demostene (20 ianuarie 1929), Ion Manu (24 ianuarie – continuând seria de emisiuni «Ora veselă», inaugurată cu o săptămână înainte), Păşculescu-Orlea (26 ianuarie), Ion Morţun (27 ianuarie), V. Valentineanu (1 februarie), Lili Popovici (3 februarie), Constantin Nottara (2 martie), N. Soreanu (9 martie), Sorana Ţopa (13 martie), George Vraca (31 martie), Ion Sîrbul (2 aprilie), N. Kiriţescu (30 mai), Marieta Sadova (23 iunie), Lucia Gingulescu, Vl. Maximilian (7 iulie), Tanţi Bogdan (29 august), Maria Mohor (8 septembrie), Aura Buzescu (10 septembrie), C. Toneanu (29 septembrie), Gina Sandri (1 noiembrie).

După cum se observă, în primul an de radiofonie românească, actorii cei mai de seamă ai epocii au fost prezenţi la microfonul Studioului din strada Berthelot. Nu se ştie cu exactitate care sunt creaţiile recitate la microfon decât în câteva cazuri. S-au spus versuri din Eminescu, Alecsandri, Coşbuc, Vlahuţă, Gr. Alexandrescu, T. Arghezi, I. Pillat, Horia Furtună, V. Eftimiu. În general actorii erau prezenţi la trei rubrici principale: «Recitări»,« Ora copiilor» şi «Ora veselă».”

În acelaşi studiu aflăm detalii despre contextul în care s-a transmis pe unde prima piesă de teatru. În 11 ianuarie 1929, revista „Radiofonia” anunţa inaugurarea teatrului în studio prin poemul liric „O toamnă” de Alfred Moşoiu, interpretat de Lili Popovici, în rolul Muzei şi Valeriu Valentineanu (Poetul), în pauza emisiunii muzicale de miercuri 23 ianuarie (care era difuzată între orele 21,00 şi 22,45). Acesta nu poate fi considerat însă – nu-l considera nici conducerea de atunci a Radioului – ca spectacol propriu-zis de teatru radiofonic. Premiera în domeniu avea să urmeze după mai puţin de o lună, în 18 februarie 1929, când s-a transmis comedia „Ce ştia satul” de V. Al. Jean, avându-i în rolurile principale pe Maria Filotti şi Romald Bulfinski de la Teatrul Naţional din Bucureşti. Anunţând-o, revista „Radiofonia” menţionează fără echivoc: „În Broadcastingul românesc producţiunea aceasta trebuie subliniată fiind prima încercare de a da teatru în studio.” Revista publica şi fotografia lui V. Al. Jean, cu legenda: „autorul primului teatru radiofonic”.

maria filotti

Maria Filotti

Comedia lui V. Al. Jean (I. Valjan, pseudonimele lui Ion Alexandru Vasilescu, 16 decembrie 1881, Turnu Măgurele – 28 aprilie 1960, Bucureşti) se montase în 1912 la Naţionalul bucureştean, jucându-se cu mare succes. Între 1 iunie 1923 şi 1 iunie 1924 autorul fusese director al Teatrului Naţional din Bucureşti (cf. Ionuţ Niculescu, „Directorii Teatrului Naţional din Bucureşti”, Bucureşti, Editura Nemira, 2002).

Valjan, care se considera ucenicul lui Caragiale, era un autor cu mare audienţă la public, excelând în piesa într-un act. Lovinescu îl gratula cu calificativul „umoristul nostru cel mai bun, cu o notă de fineţă de observaţie”.

i.valjan

I. Valjan

Alegerea repertorială era, în context, inspirată, piesa având reale virtuţi radiofonice prin intriga deloc complicată şi verva dialogului. „Ce ştia satul” „se bazează pe ideea de când lumea că soţul află ultimul ceea ce tot satul ştie de mult. Grigore Marineanu pune însă la cale o farsă şi află chiar din gura soţiei, sigură că se pronunţase deja divorţul, tot ce nu ar fi voit să afle. Adevărul astfel obţinut îl absolvă de complicaţii morale şi în acelaşi timp îl răzbună. Victima e de astă dată soţia, care joacă rolul înşelătorului înşelat. Piesa, susţinută doar de simpla conversaţie, place prin atmosfera de bună dispoziţie, obţinând uşor adeziunea spectatorului.” (Cornel Moraru, „Dicţionarul scriitorilor români”, R – Z, Bucureşti, Editura Albatros, 2002).

domeniu: 
categorie: