Istorii mai puţin ştiute: File din arhiva Teatrului Naţional Radiofonic (L)

Rubrică realizată de Costin Tuchilă – Opera dramatică a lui O’Neill începe să trezească interesul, aşa cum am spuneam în episodul anterior, încă din 1957, când se difuzează Dincolo de zare.

eugene o neill

Eugene O'Neill

În 1965, regizorul Paul Stratilat montează Patima de sub ulmi, distribuindu-i pe George Calboreanu, Olga Tudorache, Mircea Constantinescu, Boris Ciornei.  Din anul următor datează piesa scurtă Ulei, cu George Constantin, Ileana Predescu, Colea Răutu, Cornel Vulpe, Dumitru Furdui în regia Margaretei Niculescu. Acelaşi Paul Stratilat pune în undă în 1970 Anna Christie, cu Liliana Tomescu în rolul titular, alături de Ştefan Ciubotăraşu, Emanoil Petruţ, Ina Ottilia Ghiulea, Marius Pepino, Sorin Stratilat. În 15 octombrie 1973, se difuzează în premieră comedia Tinereţea, bat-o vina! în regia lui Dan Puican, din distribuţie făcând parte Mircea Albulescu, Tanţi Cocea, Ion Caramitru, Sorin Gheorghiu, Ioana Casetti, Mariana Oprescu, Virgil Ogăşanu ş.a. În 1978, Constantin Dinischiotu montează Fire de poet iar Corneliu Dalu, Michael şi Anna, pentru ca în deceniul al nouălea să urmeze o impunătoare serie a dramelor lui O’Neill, cele mai multe înregistrări aparţinând regizorului Cristian Munteanu: Lungul drum al zilei către noapte (1982), cu George Constantin, Ileana Predescu, Alexandru Repan, Florian Pittiş, Zoe Muscan; a doua variantă a piesei Anna Christie(1983), cu Ion Marinescu, Violeta Andrei, Costel Constantin, Dorina Lazăr, George Oprina, Constantin Fugaşin; trilogia Din jale se întrupează Electra, teatru serial în şase episoade (1985), cu Irina Răchiţeanu Şirianu, Gina Patrichi, Victor Rebengiuc, Nicolae Iliescu, Mirela Gorea, George Constantin, Vasile Niţulescu, Ştefan Iordache, Telly Barbu, Lili Nica Dumitrescu, Boris Petrof, Constantin Dinulescu, Sorin Gheorghiu; Luna dezmoşteniţilor (1986), cu Violeta Andrei, Constantin Codrescu, Ştefan Iordache, Nicolae Pomoje, Geo Costiniu. În 1991 Cristian Munteanu regizează Dramele mării, distribuindu-i pe Victor Rebengiuc, George Constantin, Maia Morgenstern, Ştefan Iordache, Mitică Popescu, Răzvan Ionescu, Corado Negreanu, Valentin Teodosiu, Radu Panamarenco, Boris Petrof, Alfred Demetriu, Ion Marinescu. Straniul interludiu fusese difuzată ca teatru serial în 1983, în regia lui Dan Nasta, interpretată de Violeta Andrei, Fory Etterle, Alexandru Repan, Leopoldina Bălănuţă, Ion Caramitru. Din 1991 datează Vine gheţarul, montată de Dan Puican.

 

c munteanu

Cristian Munteanu

Dintre înregistrările cu piese de O’Neill, dramaturgul modern al lunii ianuarie pe site-ul http://www.eteatru.ro sunt cuprinse în program Din jale se întrupează Electra, Lungul drum al zilei către noapte, Luna dezmoşteniţilor şi Tinereţea, bat-o vina!.
În peisajul epocii, Eugene O’Neill (16 octombrie 1888, New York – 27 noiembrie 1953, Boston), laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1936, se distinge nu atât prin orizontul de idei cuprinse în bogata sa operă, cât prin modalitatea de abordare. Teatrul lui O’Neill este diferit prin ton şi accente, printr-o permanentă pendulare între concreteţea realistă şi planul simbolic; diferit prin capacitatea sa constructivă, diferit prin evoluţie, diferit prin „dezvoltarea grandioasă a pasiunilor şi sentimentelor”, ceea ce cu un singur cuvânt încărcat de istorie se numeşte tragedie; diferit prin predilecţia pentru monumentalitate, ceea ce poate părea cel puţin bizar în ochii noştri moderni; diferit în vremuri de perfect scepticism şi de exacerbare a relativismului, cum a fost veacul al XX-lea, prin curajul artistic de a afirma naţionalitatea operei sale.

 

oneill

Eugene O'Neill

Autorul, un om complex, bogat sufleteşte, trecut prin experienţe excepţionale, mărturisea într-o scrisoare către Clark din 1926: „În prezent nu este nimeni în viaţă care să mă fi cunoscut temeinic în mai mult de una din fazele unei vieţi ce a trecut prin perioade cu totul deosebite, cu schimbări complete în privinţa mediului, camarazilor etc. Nici eu însumi nu aş fi bun să-mi scriu viaţa, căci atunci când memoria îmi aduce în faţă vreo imagine sau vreun episod, nu sunt în stare să mă recunosc sau să înţeleg pe omul acela care am fost, şi nici actele lui cu ale mele, deşi în mod obiectiv o pot face iar raţiunea îmi spune indubitabil că eu am fost omul acela.”
În capitolul dedicat dramaturgului american din Istoria teatrului universal (1964), Vito Pandolfi susţine confluenţa miturilor clasice cu realităţile americane, ale simbolurilor cu trăirile personale, ceea ce îl distinge net pe autorul Straniului interludiu în perspectiva istoriei teatrului din secolul al XX-lea: „Eugene O’Neill aparţine acelei generaţii de scriitori, astăzi venerabili sau dispăruţi, care au încercat o altoire menită să suscite o lume spirituală, în care opoziţia americană să acţioneze sub imboldul celor mai viguroase curente culturale ale civilizaţiei occidentale. Cu alte cuvinte, au încercat să afirme naţionalitatea operei lor, introducând-o în universalitate. Cei mai de seamă exponenţi ai acelei epoci, Robert Frost, Carl Sandburg, Edgar Lee Masters, Sherwood Anderson, au izbutit să-şi realizeze pozitiv aspiraţiile. Pentru O’Neill sarcina devenea mai anevoioasă, deoarece în cultura Statelor Unite nu existau precedente valabile în privinţa formei teatrale. […] În prima perioadă, producţia lui se leagă, în privinţa structurii teatrale, de experienţele europene, dar în ceea ce priveşte conţinutul, rămâne fidelă tradiţiei provenite din Renaşterea americană, legată încă de sentimentul de vinovăţie şi ispăşire, ca rezultat direct al concepţiei puritane. Când ajunge la o deplină maturitate, O’Neill construieşte cu ajutorul concepţiilor psihanalitice câteva drame mari, în care, inspirându-se din miturile clasice caută să contureze sensul istoriei americane, caracteristicile spiritului yankeu prin vicisitudinile câtorva familii. Ultimele piese constituie o adevărată saga a familiei şi a lumii sale. Acestea au fost reprezentate numai după moartea lui. Confesiunea devenise personală, directă. Acest autobiografism apare de asemenea sub influenţa autobiografismului tot mai accentuat din literatura europeană. Dar în dramele lui O’Neill rămâne constant caracterul unic, neconfundabil, tipic american al experienţelor lui personale, adeseori profund tragice. Această confluenţă, această osmoză de elemente duce de multe ori la o aglomerare confuză, în care simbolul şi personajul se ciocnesc şi adeseori se elimină reciproc, iar semnificaţia umană se pierde, urmărind seducţia unei tematici exterioare, iar psihologia se fărâmiţează într-o serie de atitudini nu tocmai verosimile. Veleităţile autorului tind astfel să se suprapună naturaleţei acţiunii şi figurilor. De altfel, viaţa lui O’Neill începea să capete o întorsătură dramatică. Ani de-a rândul a fost ţintuit la pat de o boală nemiloasă care avea să-i aducă sfârşitul şi care nu-i mai îngăduia să compună decât dictând. Astfel, existenţa şi opera lui s-au desfăşurat în mijlocul unor contradicţii tragice, în căutarea zadarnică a unei încrederi lăuntrice, a unui ataşament pozitiv.”

 

long_days_

Pentru a înţelege cum se cuvine această operă amplă şi atât de originală prin semnificaţiile ei în cultura universală, în prima parte a secolului trecut, este necesar să aruncăm o privire asupra teatrului de peste Ocean. În cultura americană, teatrul s-a dezvoltat târziu, formele anterioare primului război mondial neavând identitate artistică. Primele încercări din secolul al XVIII-lea, melodramele şi farsele din veacul al XIX-lea nu au creat, în cultura Statelor Unite, o veritabilă mişcare teatrală. Spre deosebire de celelalte genuri, cel dramatic nu depăşea nivelul divertismentului, identitatea lui artistică lăsându-se aşteptată. Renaşterea americană, fenomenul literar de la mijlocul secolului romantic, reprezentat prin apariţia unor mari personalităţi ca Poe, Emerson, Melville sau Whitman, care aveau să influenţeze cultura europeană, nu s-a ilustrat în teatru.

 

luna dezmostenitilor

Beth Wittig şi Victor Slezak în Luna dezmoşteniţilor, la Pittsburgh Public Theater, Pennsylvania

O’Neill nu a avut prin urmare predecesori în cultura americană. Nu e hazardat să credem că, şi dacă ar fi avut, interesul său s-ar fi îndreptat în aceeaşi direcţie.
Spaţiul de cultură teatrală la care O’Neill s-a raportat sistematic, uneori pragmatic, a fost cel european. Cu atât mai mult relaţia dintre caracterul naţional al creaţiei sale şi universalitatea acesteia devine o problemă estetică fascinantă. Cum să nu fie oare fascinant să reiei într-o trilogie modernă vechea poveste a Atrizilor cu intrigă şi personaje localizate în America de la mijlocul al XIX-lea? Această trilogie este Din jale se întrupează Electra (1931), „cel mai interesant caz de actualizare a teatrului antic grecesc în lumea noastră”, după cum afirma Petru Comarnescu în ampla exegeză O’Neill şi renaşterea tragediei (Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1986). Criticul român, traducător al lui O’Neill şi autor al unui studiu care se înscrie printre cele mai bune exegeze din lume dedicate acestei opere, afirma fără ezitare că
„niciodată în ultima sută de ani nu s-a scris o tragedie mai măreaţă şi mai organică decât Din jale se întrupează Electra.” Această capodoperă a dramaturgiei o’neilliene a spulberat opinia curentă, alimentată timp de un secol că tragedia a murit odată cu timpurile moderne. S-a spus atât de des, mai întâi de apostolii teatrului romantic, apoi de cei ai raţionalismului de tip pozitivist şi de promotorii individualismului modern că tragedia nu mai este posibilă într-o lume în care avânturile pasionale nu mai pot fi decât zbucium lăuntric, în care omul devine conştient de responsabilitatea pentru propriile fapte. Alungarea sau înlocuirea credinţei în destin au fost pe de o parte unul din motivele apusului tragediei, pe de alta o redimensionare în timp a condiţiei existenţiale a omului.

 

din jale se intrupeaza electra

Cu atât mai mult, opera lui O’Neill, americanul cu îndepărtate origini irlandeze, îşi defineşte locul aparte în peisajul contradictoriu de după primul război mondial. Cuprinzând viaţa până la limitele ei, Din jale se întrupează Electra sau Straniul interludiu (1928) puteau astfel să semnaleze un spirit umanist, un început de posibilă epocă umanistă, în care cuvântul de ordine rămânea cunoaşterea prin experienţă directă şi personală şi mai puţin prin  obiectivarea conferită de raţiune. Iar creaţia dramatică a lui O’Neill se diferenţia de cea a contemporanilor săi prin întâietatea pe care a dat-o vieţii. O întâietate de astfel semnalată în ştiinţă şi filosofie dar şi în planul realităţii. A reuşit într-adevăr Eugene Gladstone O’Neill să reînvie în secolul al XX-lea spiritul şi forma străveche ale tragediei greceşti adaptându-le un conţinut american? Răspunsul este categoric afirmativ, chiar dacă el presupune, pentru a convinge, o lungă arie de nuanţări. Ideea fundamentală a tragediei, cea a tragicului vieţii care înfruntă permanent destinul, este evidentă. Că această transformare dă la iveală sau nu limite, că învingătorul poate fi uneori incert sunt circumstanţele bogate ale unei opere totuşi moderne.

 

domeniu: 
categorie: