Istorii mai puţin ştiute: File din arhiva Teatrului Naţional Radiofonic (XXIX)

Rubrică realizată de Costin Tuchilă – Unul dintre cele mai valoroase spectacole de teatru radiofonic serial este „Sfârşit de veac în Bucureşti”, dramatizare de Alecu Popovici a romanului lui Ion Marin Sadoveanu, în şase episoade, după tipicul vremii, difuzate în premieră la sfârşitul anului 1970 (7 – 12 decembrie). Regia artistică îi aparţine lui Cristian Munteanu.

Spectacolul ar părea unul de factură tradiţională, având în vedere faptul că se păstrează formula cu crainic, care oferă câteva detalii de atmosferă, pentru a-l face pe ascultător să-şi imagineze spaţiul în care se desfăşoară acţiunea, detalii epice pentru a puncta etapele naraţiunii ş.a. Astăzi realizatorii de spectacole de teatru radiofonic sunt mult mai reticenţi la această formulă, considerând-o învechită. Cele şase episoade ale serialului se intitulează: „Iancu Urmatecu în casă nouă”, „Jurubiţa”, „Moşia”, „Păuna”, „Primul bal”, „Întoarcerea boierului Bubi”. În rolul lui Iancu Urmatecu, tip de arivist care se deosebeşte însă fundamental de personajele din aceeaşi categorie, Cristian Munteanu îl distribuie pe Toma Caragiu, alegere cât se poate de inspirată, marele actor realizând o compoziţie teatral-radiofonică memorabilă.


t caragiu

Toma Caragiu

Spectacolul, în ansamblul lui, nu este însă unul clasic, prin felul în care sunt conduşi interpreţii, prin relaţiile de joc create, prin planurile sonore folosite cu atâta îndemânare de regizor, prin atmosfera creată astfel, evident şi prin coloana sonoră. Regia muzicală îi aparţine lui Mihai Roman, regia tehnică, veteranului inginer George Buican.


tr stanescu 

Traian Stănescu


În distribuţie: Fory Etterle (Boier Barbu), Sorin Gheorghiu (Bubi), Clody Bertola (Prinţesa Natalia),Vasilica Tastaman (Jurubiţa), Eugenia Bosânceanu (Miţa), Ştefan Mihăilescu-Brăila (Ivanciu), Traian Stănescu (Matei Sântu), Cristina Deleanu (Amelica), Matei Gheorghiu (Procurorul Hangiu), Dan Damian (Ziaristul) ş.a.


c mu nteanu inreg contraste 19 04  06

Cristian Munteanu (fotografie din 19 aprilie 2006)

Romanul lui Ion Marin Sadoveanu, dramaturg, critic de teatru şi mai ales istoric al teatrului şi dramaturgiei universale (v. seria de conferinţe devenită „Istoria universală a dramei şi teatrului”), apăruse în 1944 şi devenise repede una dintre scrierile de referinţă ale genului în literatura română a secolului al XX-lea.


guaico_ion.marin.sadoveanu

Ion Marin Sadoveanu, caricatură de Guaico (Columbia)

O exactă analiză a acestui roman, ale cărei idei pot fi regăsite din plin chiar şi în felul în care Cristian Munteanu tratează dramatizarea „Sfârşitului de veac în Bucureşti”, face Ion Vartic: „Cartea aceasta, ca şi «Enigma Otiliei, demonstrează câte potenţialităţi nelimitate ascunde încă structura epică tradiţională, de tip balzacian, după cum întregeşte conturul unui personaj literar, acela al arivistului, cu modele celebre în literatura română. Dintru început, acest roman al decadenţei boiereşti (stirpea Barbilor) şi al ascensiunii burgheze, surprinde prin complexa configurare a lui Iancu Urmatecu, datorită nuanţatei umanizări pe care o suportă arivistul, tip literar răsfrînt în genere, pînă la ion Marin Sadoveanu, doar unilateral, şarjat pe o constantă caracterologică, fie monstruoasă, fie doar pitorească. Cu o răbdare analitică nedezminţită până la capăt, scriitorul înregistrează procesul de iniţiere al fostului arhivar în tainele unei lumi cu alte legi decât cele ale sale; în contactul cu lumea Barbilor, ca om de casă al acestora, Urmatecu descoperă valoarea, pentru el pragmatică încă, a culturii, îşi corectează gesturile şi rostirea, îşi rafinează sensibilitatea, printr-o rodnică receptivitate, utilă înălţării sale sociale şi comportării invulnerabile în sfera afacerilor. Remarcabilă este scena în care tânărul baron îşi susţine în faţa lui Urmatecu planul înfiinţării unei fabrici de oglinzi. Acesta îl primeşte cu o anume rece solemnitate, îl introduce pe sensibilul Bubi într-un cadru neutru, nefamiliar, şi-l ascultă deferent, în tăcere, pentru a-l surprinde apoi cu răspunsul cel mai neaşteptat, care deconcertează pe tânărul baron. În relaţiile de afaceri, Urmatecu se comportă asemeni unui spectator detaşat ce-şi regizează întâlnirile, speculând slăbiciunile adversarului prin tactica aşteptării, exasperante pentru celălalt. În mediul său firesc, însă, se dezlănţuie neînfrânat, se destinde în furii teribile, îşi bate joc de «ăia», rudele soţiei sale, pune la cale farse pline de cruzime. Urmatecu e un spirit muntenesc, aproape un Moromete citadin, iubind disimularea ca joc şi savurându-şi superioritatea nativă a inteligenţei. Foarte semnificativă este la Urmatecu spaima obscur-mitică de a nu fi pângărit de atingerea morţii, credinţa frenetică în vitalitatea lui imortală. Aşteptând la poarta cimitirului să se termine vreo înmormântare la care e silit să facă act de prezenţă, îl cuprinde întotdeauna un «neastîmpăr şi o poftă de goană şi de dezmăţ», în el presimte o nouă vigoare, aproape stihială. Dar în toată această orgiastică izbucnire, îşi menţine echilibrul interior; faţă-n faţă cu gesturile maniacale, gâtuite de emoţie, ale lui Lefterică sau cu nebunia lui boier Grigore (căruia îi păstrează ca un memento portretul la vedere), Urmatecu se umanizează înfricoşat, căci simptomul iraţional, pe care îl observă la alţii, lui «îi dă o măsură omenească în tot ce face» şi-1 fereşte de păcatul exceselor monstruoase. […]


cop

Contrastul dintre burghezia în ascensiune şi aristocraţia degenerată transpare în antinomia dintre viaţă şi formă, dintre agitaţia frenetică a lumii lui Urmatecu şi rafinamentul imobil, visător-muzical al lumii Barbilor, cu rare tresăriri ale unui « duh de asprime», boieresc.” („Scriitori români”, dicţionar, Bcucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978).

domeniu: 
categorie: