Istorii mai puţin ştiute: File din arhiva Teatrului Naţional Radiofonic (XXXVIII)

Rubrică realizată de Costin Tuchilă – Regizoarea Elena Negreanu o distribuie pe Olga Tudorache în Medeea de Euripide, alături de George Motoi, Ica Matache, Emil Liptac, Traian Stănescu, Jean Reder, N. Luchian Botez, Gina Petrini, Maria Rotaru.

Interpretarea marii actriţe este într-adevăr una excepţională prin emoţia tragică pe care o transmite, prin pătrunderea psihologiei eroinei, atât de abil realizată de Euripide, dar şi prin echilibrul compoziţional. Spectacolul este difuzat în premieră în 4 februarie 1974.
După doi ani, Titel Constantinescu montează Medeea de Seneca, având-o în rolul titular pe Irina Răchiţeanu Şirianu, din distribuţie făcând parte Ica Matache, Victor Rebengiuc, Cosnatntin Codrescu (data difuzării în premieră: 24 mai 1976).

 

c mu nteanu

Cristian Munteanu

La începutul aceluiaşi an, în 9 februarie 1976, se difuzează Broaştele de Aristofan, în regia lui Cristian Munteanu, un spectacol cu totul aparte în epocă. Modernă fără ostentaţie, această montare care foloseşte traducerea lui Eusebiu Camilar şi H. Mihăescu (adaptarea radiofonică aparţinându-i lui N. Al. Toscani) are, în perspectiva timpului, o semnificaţie specială prin felul de a recepta şi de a reliefa din unghi contemporan strălucirea unui text de altădată, de a-l face viu, emoţionant, seducător. Artist rafinat, cu o cultură vastă, care îi permitea o reinterpretare adecvată a stilurilor de teatru şi o poziţionare cât mai plauzibilă în raport cu acestea, Cristian Munteanu (1936 – 2008) avea un simţ deosebit al construcţiei. Mai ales în teatrul radiofonic, unde nu poţi suplini cu nimic ritmul creat prin evoluţia sonoră, acest aspect mi se pare esenţial. Cu o distribuţie excepţională, cu muzică de Corneliu Cezar, realizată pe sintetizator, ceea ce era o raritate la teatrul radiofonic în acei ani, dacă nu chiar o premieră, Broaştele de Aristofan rămâne un exemplu cât se poate de elocvent de reinterpretare artistică a unui text clasic. Cristian Munteanu avea priceperea rară de a da relief sonor pasajelor corale, lucrând cu migală fiecare nuanţă, îmbrăcând ansamblul într-un context care să-l susţină şi să-i sporească semnificaţia. Aici, ca şi mai târziu, în Adunarea femeilor de Aristofan (montată în martie 2003), această componentă fundamentală a teatrului antic este refăcută cu mijloace moderne, dar fără vreo exagerare care să deturneze sensul şi funcţia corului. Cristian Munteanu gândea modern refuzând însă gratuitatea experimentului; refuza nuanţele vetuste fără a respinge însă categoric parfumul veacului. Pentru un spectacol de numai 52 de minute, în care nu poţi sesiza o singură pauză nepotrivită sau un singur moment care să treneze, Cristian Munteanu alcătuieşte o distribuţie cât se poate de potrivită: Toma Caragiu (Dionysos), Florian Pittiş (Xanthias), Ion Marinescu (Eschil), Constantin Codrescu (Euripide), Jean Reder (Charon), Dinu Dumitrescu (Eac), Fory Etterle (Pluton), Ileana Stana Ionescu (Persephona), Atena Demetriad (O sclavă), Radu Iţcuş (Primul sclav), Vasile Lupu (Al doilea sclav), Costel Constantin, Adrian Georgescu, Sorin Gheorghiu (Corifeii), Ion Ilie Ion, Paul Nadolschi, Cristian Fridlowski, Ion Ilie, Nicolae Crişu, Gheorghe Pufulete, Victor Marinescu, Ion Mîngheraş, Nicolae Simulescu (Corul). Consultant tehnic: Pitagora Enulescu. Regia de montaj: Veronica Ioniţă şi Genela Dincă. Regia de studio: Ion Prodan. Regia muzicală: Timuş Alexandrescu. Regia tehnică: Ion Mihăilescu.

 

toma caragiu

Toma Caragiu

Veţi putea asculta Broaştele în luna noiembrie pe site-ul www.eteatru.ro, în zilele de 3, 8, 13, 18, 23, 28, la orele 11,08 (23,08), regizorul lunii fiind Cristian Munteanu.

 

florian-pittis

Florian Pittiş

albulescu tanar

Mircea Albulescu

ion marinescu

Ion Marinescu

ileana stana ionescu

Ileana Stana Ionescu

constantin-codrescu

Constantin Codrescu

Când, în anul 429 î. Hr., în plin război peloponeziac, moare Pericle, Aristofan avea în jur de 20 de ani. Data naşterii sale nu se cunoaşte cu precizie, cea mai plauzibilă fiind aproximativ 450 î. Hr. (alte datări, 445 sau 444, sunt improbabile, având în vedere faptul că primele piese sunt din 427 – 426). Aristophanes era din dema Kydathenaion, în care se născuse şi Pericle. Originea ţărănească de care s-a vorbit este probabil pură speculaţie, bazată pe amănuntul că în 431 tatăl său, Philippus, a primit un lot de pământ în insula Egina şi s-a mutat acolo. Ar fi murit în 386 î. Hr. Cei doi fii ai poetului, Oraros şi Philippus, au încercat fără succes să-l urmeze.

 

aristofan

Aristofan

Se cunosc de la Aristofan 44 de comedii, dintre care 11 păstrate integral:  Acharnienii (425), Cavalerii (424), Norii (versiunea originală în 423, revizuită incomplet în 419 – 416, aceasta din urmă păstrându-se), Viespile (422), Pacea (prima versiune, 421), Păsările (414), Lysistrata (411), Thesmophoriazusae (Thesmophoriile sau Femeile la sărbătoarea lui Demeter, prima versiune, c. 411), Broaştele (405), Ekklesiazusae (Adunarea femeilor, c. 392), Plutos (Avuţia, a doua versiune, 388).

 

lenaia

Se pare că la sfârşitul secolului al V-lea dezbaterile referitoare la evoluţia tragediei erau foarte aprinse iar polemica împotriva lui Euripide, la mare preţ. La interval de şase ani, Thesmophoriile şi Broaştele pun în scenă, în mod distinct, asemenea preocupări. În prima, misterele zeiţei Demeter sunt doar un pretext pentru caricaturizarea lui Euripide, acuzat de melodramatism, ateism, dispreţ faţă de femei, în general de toate relele posibile. Adunate la ritual, femeile decid să lupte împotriva poetului, care îşi trimite socrul, travestit în femeie, să-l apere. Bătrânul Mnesilochos este descoperit şi batjocorit, iar pentru a-l salva, Euripide se deghizează în codoaşă păcălindu-l astfel pe paznic. Invenţia este grotescă, Aristofan nu caută îndeobşte nici un rafinament, subtilitatea lui, dacă există, rămâne la nivelul combinaţiilor verbale, al acelei naturi fanteziste greu de egalat. Aristofan parodiază cu geniu, „râsul lui e enorm”, iar această dezlănţuire expresivă „îi sanctifică obscenităţile şi vorbele fără perdea”, după cum observă Pierre Lévêque.

 

dionysos

Dionysos

În Broaştele, scrisă după moartea lui Euripide, soluţia aleasă de dramaturg serveşte scopul polemic într-un mod şi mai spectaculos prin fantezia lui şi prin capacitatea imaginativă. La cererea spectatorilor, reprezentaţia s-a repetat, fapt neobişnuit în teatrul grec. Însoţit de răbdătorul său slujitor, Xanthias, călare pe măgar şi ducând pe umăr, într-un băţ, bagajul stăpânului, Dionysos, zeul coborât de pe soclu şi devenit simplu muritor, coboară în Hades, în căutarea unui poet tragic demn de marile tradiţii.

charon

Charon

Aici trece prin tot felul de aventuri care mai de care mai ciudate, până ajunge să asiste la disputa dintre doi poeţi tragici, Eschil şi Euripide. Ca satira să fie completă, miza este precară: un loc la masă, pe tron, lângă Pluton. Până la sosirea lui Euripide, Eschil stătea liniştit „pe tronul tragediei, drept cel mai bun”. Numai că Euripide, care nu e vinovat numai de toate păcatele artistice, i-a sedus pe borfaşi, paricizi şi spărgători cu frazele lui sucite şi l-a detronat. Aşa încât Pluton a hotărât să pună muzele în balanţă. Urmează o aprigă bătălie „în fulgerare de coifuri, între stihurile cu aripi şi peneturi, şi între falsele dulcegării ”, anunţă Corul. Curios, învingătorul, Eschil desigur, care se va întoarce pe pământ, doreşte să i se păstreze locul cald din Infern, unde totul e plin de monştri adorabili şi unde neprevăzutul îşi are savoarea lui. În locul lui va sta provizoriu Sofocle.

herakles_sm

Heracle strivind capul Hydrei

Personajele mitologice se confundă cu persoane reale, indiferent că se numesc Heracle, Charon, Eac, Pluton, între comportarea lor şi a celor două hangiţe sau a sclavilor nefiind nici o diferenţă. Nebunia e în toi. Aluziile la viaţa pământească se rostogolesc una după alta, curajul e de carton, sentimentele au devenit biete parodii. Masca demitizează, poezia e proză şi deasupra tuturor, însoţindu-i pe toţi, plângând şi râzând cu toţi – corul broaştelor. „În antichitate – scrie Jean-Paul Clébert – broasca era unul din «flageluri», ca şi lăcusta. Făcea parte din acea faună incertă, când normală, când monstruoasă, reprezentând vestigii ale haosului primordial în care animalele şovăiau încă între apă şi pământ, între lumea acvatică şi cer.” Pe rând simbol al prostiei, al flecărelii, al trăncănelii fără noimă, broasca râde tâmp şi lăcrimos de năravurile omeneşti. Dar, la urma urmei, înspăimântătorul Hades nu este decât un loc de petrecere, unde din când se mai aprinde câte o ceartă, se mai fărâmă o iluzie, se mai aruncă la fier vechi bronzul unui mit. Şi mai ales se râde. Râsul, vorba unui moralist, este trompeta nebunilor.

domeniu: 
categorie: