Istorii mai puţin ştiute: 'Il gatto!'

rossini caricatura de mailly micRubrică realizată de Costin Tuchilă – Susţinătorii bătrânului maestru Giovanni Paisiello şi probabil însuşi venerabilul maestru, care avea aproape 76 de ani, intrară în panică în februarie 1816 la auzul veştii că un tânăr compozitor şi-a permis să scrie o operă cu acelaşi subiect: „Bărbierul din Sevilla” după piesa lui Beaumarchais.

Mai mult decât atât, că opera se afla deja în repetiţii la Teatrul di Torre Argentina din Roma. Subiectul, considerau domniile lor, era proprietatea exclusivă a lui Paisiello, a cărui operă, „Il barbiere di Seviglia, ovvero La precauzione inutile” se mai bucura încă de succes pe scenele italieneşti şi străine. În 1814, după 32 de ani de la premiera absolută de la Sankt Petersburg (26 septembrie 1782), „Bărbierul” lui Paisiello se montase la Scala din Milano.

teatro_Argentina 
Teatro di Torre Argentina, Roma

În faţa unei asemenea impertinenţe, trebuia făcut ceva, îşi spuneau fanii, mai mult sau mai puţin de ocazie, ai venerabilului maestru. Mai ales că pe la colţuri se şoptea că repetiţiile se desfăşoară într-un ritm accelerat, ba chiar cu mare încântare. Nu conta că opera lui Rossini fusese anunţată cu titlul „Almaviva ossia L’Inutile precauzione”.

afisul premierei barbier 
Afişul premierei „Bărbierului din Sevilla” (1816)

Cabala fu rapid pusă la cale, nu era timp de pierdut. Prilejul era minunat, fiind vremea carnavalului, când oraşul se umplea de lume de toată felurile. Nici adversarii de la teatrul concurent La Valle nu stăteau degeaba la gândul unui posibil succes în sala Argentina.

rossini caricatura de mailly
Rossini, caricatură de Mailly

Poetul Cesare Sterbini, autorului libretului operei lui Rossini, îşi luase toate măsurile de precauţie, publicând în caietul de sală, care, după bunul obicei al timpului, conţinea libretul integral, un Avertisment: „Comedia lui Beaumarchais, intitulată «Bărbierul din Sevilla sau Precauţiunea inutilă», se prezintă sub forma redusă de dramă comică, sub titlul «Almaviva sau Precauţiunea inutilă», datorită sentimentului de veneraţie şi respect nutrite de autorul muzicii prezente fată de celebrul Paisiello, care a prelucrat mai de mult subiectul sub titlul său original. Chemat să-şi asume aceeaşi grea sarcină, spre a nu da cumva impresia că intenţionează să rivalizeze cu nemuritorul autor care l-a precedat, maestrul Gioachino Rossini a cerut în mod lămurit ca «Bărbierul din Sevilla» să fie din nou versificat în întregime, adăugându-i-se câteva situaţii inedite, spre a prilejui compunerea unor piese muzicale reclamate de gustul modern pentru teatru, atât de schimbat faţă de epoca în care renu­mitul Paisiello şi-a scris opera. Unele deosebiri între ţesătura prezentei drame şi aceea a comediei franceze, mai sus amintite, se datorează necesităţii introducerii în subiect a corurilor, atât pentru că ele corespund gustului modern, cât şi pentru că sunt indispensabile efectului muzical în teatrele de mare amploare. Fără acest concurs de împrejurări, autorul nu s-ar fi încumetat să aducă nici cea mai neînsemnată schimbare producţiei franceze, consacrate mai de mult prin aplauzele teatrelor din toată Europa...”

Pregatit sa intre in scena
Pregătit să intre în scenă

Precauţiune inutilă, desigur, pentru seara premierei, 20 februarie 1816.  Rossini, care nu împlinise 24 de ani (se născuse în 29 februarie 1792), se aştepta la ce e mai rău.
Căderea fusese pregătită, cu tot arsenalul necesar, ba chiar cu elemente de surpriză. În staluri şi în loji, trimişii venerabilului maestru ocupaseră locurile cele mai vizibile şi se agitau cu sârg. Admiratorii lui Rossini erau fatalmente în minoritate. De la galerie, se striga cu o voce dogită: „Paisiello a sosit de la Napoli înarmat cu o bâtă groasă!”, în aplauze entuziaste. Trimişii tropăiau de fericire, aşteptând apariţia în orchestră a lui Rossini, care, ştiind că totul va fi un fiasco, veni îmbrăcat – se spune – cu un anteriu „de culoarea alunelor, ornat cu mari nasturi auriţi”. Încă un motiv de râs general şi aplauze batjocoritoare. Uvertura nu îi interesă prea mult pe protestatarii de ocazie: erau momentele de pregătire a huiduielilor cu care trebuiau primiţi cântăreţii. Amănuntul că uvertura fusese împrumutată de Rossini de la melodrama „Aureliano in Palmira”, fluierată la Scala din Milano (26 decembrie 1813), apoi reluată la „Elisabeta, regina d’Ingliterra” chiar la Napoli (Teatrul San Carlo, 4 octombrie 1815), unde fusese aplaudată cu entuziasm, trecu neobservat. Detaliul nu transpirase la bursa zvonurilor iar trimişii nu aveau memorie muzicală. În prima scenă, corul primi cuvenitele fluierături. Cavatina lui Figaro („Largo al factotum”, scena 3) fu acoperită de strigăte şi vorbe „de spirit” în dialect napolitan. Un incident nefericit făcu deliciul trimişilor. Compozitorul îi îngăduise tenorului Manuel Garcia (contele Almaviva) să cânte, în locul serenadei din partitură, două-trei arii spaniole pline de sentimentalism, acompaniindu-se la chitară. Spera că astfel trimişii vor cădea într-o uşoară melancolie şi vor tropăi mai puţin. Numai că una dintre corzile chitarei plesni cu zgomot când interpretul îşi acorda instrumentul şi furtuna de râsete fu cu greu oprită.

afis cu text politie 
Afiş cu nota poliţiei (1856)

Se spune chiar că de la galerie zburau spre scenă portocale stricate, încât doamna Geltrude Giorgi-Righetti (Rosina) căzu pradă unei crize de nervi. De la clavecin, muzicianul în anteriu conducea imperturbabil cântăreţii şi orchestra, ridicându-se în picioare după fiecare număr, aplaudând şi urlând din răsputeri: „Bravo! Bravissimo!”

Şi pentru că nu era de ajuns, conform celor prevăzute în scenariul cabalei, unul dintre trimişi aruncă pe scenă un motan care, în mod cu totul neaşteptat, nu o luă la fugă, ci traversă tacticos şi oarecum plictisit scena, privind lung către instrumentiştii din orchestră. Galeria scandă cu entuziasm timp de câteva minute bune: „Il gatto! Il gatto! Il gatto!” (Desigur, pisici leneşe se aflau din belşug printre ruinele templelor romane din Piaţa Argentina, cum se găsesc şi astăzi, deloc marcate de evenimentul trăit de strămoşul lor în urmă cu două veacuri.)

După trecerea pedantă a felinei prin scenă, spectacolul nu a mai putut fi continuat. Râsetele, aveau să scrie gazetele, „au fost colosale”, susţinătorii lui Rossini s-au luat la bătaie cu trimişii venerabilului maestru şi maşinistul a lăsat cortina peste lacrimile doamnei Geltrude. Nu se ştie exact cum s-a terminat „lupta” din sală, dar se poate bănui, forţele fiind inegale.

Triumfători, trimişii şi-au reluat a doua zi treburile carnavaleşti. A doua reprezentaţie, în seara de 21 februarie, a fost un succes. Neştiind că minunea durează o singură zi, Rossini a refuzat să se ducă la teatru, deşi era obligat prin contract să dirijeze primele trei spectacole.

În timp, „Bărbierul” lui Rossini nu a fost scutit de incidente hilare. De exemplu, pe afişul unui spectacol de la Scala din Milano se poate citi o notă a poliţiei, cu semnătură şi ştampilă, datată 14 ianuarie 1856: „Se autorizează spectacolul cu condiţia ca don Basilio să nu poarte veşminte preoţeşti.”

domeniu: 
categorie: