Istorii mai puţin ştiute: Marlowe, Shakespeare şi ceilalţi

Rubrică realizată de Costin Tuchilă – Asemănările, inclusiv biografice, dintre Christopher Marlowe şi William Shakespeare, născuţi în acelaşi an de graţie 1564, au generat, mai ales în ultima jumătate de secol, discuţii aprinse. Hotărâţi să răstoarne ordinea valorilor şi probabil uimiţi de geniul shakespearean, unii au încercat să acrediteze ideea că Shakespeare nu ar fi decât un nume de împrumut al lui Marlowe, fiul unui cizmar din Canterbury, om cu atitudine liber cugetătoare şi vederi republicane, ucis de agenţii reginei Elisabeta la 30 mai 1593, la Deptford şi nu, cum s-a crezut până de curând, într-o banală încăierare de cârciumă.

Fanteziile, spectaculoase, au prins repede aripi şi astfel respectivii cercetători au ajuns să afirme că o parte din opera lui Shakespeare i s-ar fi datorat lui Marlowe (n. 23 februarie 1564), fostul student al Universităţii din Cambridge, aflat în situaţia ingrată de a se ascunde sub un pseudonim pentru a scăpa de sub urmărirea judiciară. Ipoteza a fost lansată în 1955 de americanul Calvin Hoffman într-o carte intitulată „Uciderea unui om care era Shakespeare” („The Murder of The Man who Was Shakespeare”, New York, Julian Messner), în care susţinea că Marlowe nu a fost omorât în 1593, ci a plecat în exil, în Italia, unde a scris piesele şi poemele atribuite actorului Shakespeare, sub numele acestuia. Şi cum senzaţionalul atrage, ipoteza a proliferat îndată, mai ales că Hoffman (m. 1987) nu era singurul care s-a îndoit de paternitatea pieselor shakespeareene şi chiar de existenţa dramaturgului. Calvin Hoffman dă o lungă listă de nume, unele ilustre, care au avut cel puţin dubii asupra existenţei lui Shakespeare (Nathaniel Hawthorne, Lord Palmerston, Walt Whitman, Sir George Greenwood, Mark Twain, Prinţul Bismarck, Oliver Wendell Holmes, Sigmund Freud, John Bright, Henry James, Lord Broughton, Ralph Waldo Emerson, Lord Penzance, John Greenleaf Whittier, Dr. W. H. Furness, Charles Dickens).

marlowe

Portret anonim, Corpus Christi College, Cambridge, reprezentându-l probabil pe Christopher Marlowe

Ideea nu era aşadar deloc nouă. Încă din anii 1840, scriitoarea americană Delia Bacon susţinea într-o serie de prelegeri că piesele lui Shakespeare au fost scrise de un comitet din care făcea parte şi filosoful Francis Bacon (1561 – 1626). În 1853 a făcut o primă călătorie în Anglia, cu scopul de a cerceta cazul. În 1856, după ce publicase un articol pe această temă într-o revistă din New York, „a petrecut o noapte în Holy Trinity Church din Stratford având cu ea o lanternă şi unelte cu care voia să deschidă mormântul lui Shakespeare, sperând că va găsi răspunsurile la întrebările ei.

shakespeare

William Shakespeare

La apropierea zorilor curajul a părăsit-o şi a renunţat. În anul următor, cu subvenţii acordate anonim de consulul american la Liverpool, romancierul Nathaniel Hawthorne, autoarea a publicat o carte imposibil de citit, de 675 de pagini, «The Philosophy of Shakespeare’s Plays Unfolded». A fost un eşec. În anul respectiv a ajuns să creadă că era «Sfântul Duh şi era înconjurată de diavoli.» Un nepot de-al ei a dus-o înapoi în America, unde a murit într-un azil psihiatric în anul următor. Cu toate acestea, spre sfârşitul anilor 1880, s-au fondat English Bacon Society (care există şi în zilele noastre) cât şi o societate similară în America. În «The Great Ctyptogram: Francis Bacon’s Cipher in the So-called Shakespeare Plays», din 1888, un spiritist american, Ignatius Donnelly, a susţinut că a găsit repere privind paternitatea lui Bacon într-un cod matematic. A urmat o lucrare în cinci volume, «Francis Bacon’s Cipher Story» (1893-5), însoţită de o elaborată maşină de «decodare», în care dr. Orville Ward Owen dezvăluia că operele lui Shakespeare ascund autobiografia lui Bacon şi arăta că acesta era fiul Reginei Elisabeta I cu Contele de Leicester.” (Stanley Wells, „Este adevărat ce se spune despre Shakespeare?”, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 2008).

elisabeth

Regina Elisabeta I, portret de Quentin Metsys cel Tânăr, 1583

În 1895, în prefaţa unui roman („It Was Marlowe: A Story of Three Centuries”), scriitorul american William Gleason Ziegler e de părere că Marlowe nu a murit în 1593, ci a mai trăit încă cinci ani, timp în care a scris piesele importante cunoscute sub numele lui Shakespeare. Ideea este însă absurdă, pentru simplul motiv că piesele „de forţă” ale lui Shakespeare, la care se referă prozatorul american, datează din anii de după 1598. 
Secolul al XX-lea şi mai ales ultimii ani au excelat în atribuirea operei shakespeareene fie reginei Elizabeth I (1533 – 1603), fie lui Edward de Vere, al 17-lea conte de Oxford (1550 – 1604), lui William Stanley, conte de Derby sau lui Rodgers Manners, al cincilea conte de Rutland (1576 – 1612), după recenta ipoteză a rusului Ilya Gililov („The Shakespeare Game: The Mystery of the Great Phoenix”, Algora Publishing, iunie 2003). S-a avansat chiar ideea că Shakespeare este pseudonimul unei femei, Mary Sidney Herbert (1561 –1621), contesă de Pembroke, autoare de psalmi. Cele mai multe speculaţii pornesc de la episoade biografice. Pentru că o rudă îndepărtată a lui Shakespeare, Sir Henry Neville (1562 – 1615), curtean şi diplomat, era poreclit Falstaff şi i-ar fi inspirat personajul, a devenit unul dintre candidaţii la paternitate. Directorul teatrelor Rose şi Fortune, unde s-au jucat mai multe piese shakespeariene, Phillip Henslowe (1550 – 1616), ar fi contribuit şi el la scrierea unora dintre acestea, fapt deloc imposibil în epocă. Freud şi Orson Welles erau susţinătorii contelui Edward de Vere, a cărui biografie corespunde cu episoade din piesele lui Shakespeare, ceea ce desigur e o simplă fantezie. Astăzi există o asociaţie cu acest nume care militează fervent pentru o astfel de atribuire iar Societatea „Shakespearean Autorship Trust” încurajează cercetările asupra paternităţii.

Conform ipotezelor formulate ani la rândul, nu există autor dramatic notabil al epocii elisabetane care să nu fi „contribuit” la scrierea pieselor lui Shakespeare, pornindu-se fie de la supoziţii biografice, fie de la asemănări de pasaje, versuri identice, presupuneri de ordin stilistic, unele făcute cu mijloace computerizate (stilometria), amendabile însă pentru că nu pot suplini exerciţiul critic. Thomas Lodge, George Peele, Francis Beaumont, John Webster, John Fletcher, Ben Jonson, Robert Greene ar fi contribuabili. Mare putere de absorbţie sau mare putere de convingere ar fi avut autorul lui „Hamlet”, în eventualitatea că ar fi colaborat cu toţi aceşti dramaturgi, unii dintre ei mai mult decât notabili, alcătuind un peisaj seducător! Şi mai presus de toţi, cel mai suspect, Christopher Marlowe, fiind şi cel mai valoros şi având ghinionul (sau avantajul) de a dispărea la puţin timp după ce Shakespeare îşi începuse cariera dramatică!…

faust

„Tragica istorie a doctorului Faust” de Marlowe, pagina de titlu a ediţiei din 1620

Pentru a-şi argumenta ipoteza, Hoffman citează versuri identice sau similare din „Tamerlan cel Mare” şi „Henric al IV-lea” (partea a II-a), „Tragica istorie a doctorului Faust” şi „Troilus şi Cressida”, „Evreul din Malta” şi „A douăsprezecea noapte”, „Eduard al II-lea” şi „Hamlet”. Nu era primul. Edmund Malone, autorul unei impunătoare ediţii a operelor shakespeareene, „Variorum Edition” (publicată postum, în 1821), care, alături de prima ediţie academică, a lui Nicholas Rowe, din 1709, stă încă la baza ediţiilor moderne, descoperise că din 6043 de versuri, câte numără opera lui Shakespeare, 1171 sunt preluate de la alţi autori. De peste 200 de ani, cercetarea shakespeareologică a căutat să identifice coautorii unor piese, mergând de la evidenţă la supoziţie. Un studiu recent al lui Brian Vickers, eminent shakespeareolog, „Shakespeare, Co-Author” (2004), evidenţiază pe baza unei cercetări documentare amănunţite, evaluând rezultatele obţinute prin diverse metode, inclusiv cele stilometrice şi corectând ipoteze mai vechi, cinci piese scrise în colaborare: „Titus Andronicus” cu George Peele, „Timon din Atena” cu Thomas Middleton, „Pericle” cu George Wilkins, „Henric al VIII-lea” şi „Cele două rude nobile” cu John Fletcher.
Câte dintre aceste ipoteze sunt simple fantezii? În privinţa faptului că piesele lui Shakespeare ar fi scrise integral de alţii, şi nu de Shakespeare, toate. În schimb, trebuie să admitem că asemănările şi colaborarea, curentă în epocă, sunt o realitate.

shakespeare monument

Monumentul funerar al lui Shakespeare, Stratford-upon-Avon

domeniu: 
categorie: