Istorii mai puţin ştiute: Moartea lui Eschil

Rubrică realizată de Costin Tuchilă – Conform unei legende, Eschil ar fi murit în împrejurări bizare, fiind lovit în cap de carapacea unei broaşte ţestoase. Simbolismul cosmic al broaştei ţestoase, considerată în Extremul Orient o imagine a universului, nu este foarte îndepărtat de accepţia pe care i-o dădeau vechii greci şi romani. Pentru Pliniu cel bătrân, carnea de broască ţestoasă era un leac salvator împotriva tuturor otrăvurilor şi farmecelor.

Într-un imn homeric către Hermes, zeul se adresează fiinţei simbolice: „Salut, făptură dragă, soaţa ospeţelor, părtaşa horei. Ivirea ta mă fericeşte. De unde vii tu, jucărie, smălţată carapace? Oare eşti o ţestoasă de la munte? Acum te duc la mine acasă. Îţi vei vădi curând folosul, nu-i voi purta dispreţ. Sunt primul pe care-l vei sluji cu sârg. O duci mai bine înăuntru, că statu-afară nu prieşte. Cât vei trăi, ţi-e dat a pune pe fugă farmecele rele. Iar dacă moartea te-o răpune, vei şti să cânţi cu măiestrie.”

1 eschil 
Foto: Eschil

Broasca ţestoasă devine simbolul materiei folosite de artă şi n-ar fi inutil să amintim că filosofii ermetici au văzut în fragmentul din imnul lui Homer un rezumat al operei alchimice. Să fi dorit legenda să consfinţească prin moartea simbolică a lui Eschil figura unui iniţiat în tainele zeilor? Greu de ştiut. Totuşi, legenda poate avea un sâmbure de adevăr, această moarte  fantastică, imposibil de crezut, fiind explicabilă printr-un „amănunt” ornitologic.

2 Gela Sicilia 
Foto: Gela, Sicilia

Dar să amintim mai întâi biografia marelui poet tragic. Născut la Eleusis, în apropierea sanctuarului, în anul 525 î. Hr., Eschil (Aischylos), fiul lui Euphorion, era fără îndoială educat în spirit religios, iniţiat în mistere­le eleusine, devenite sărbătoare importantă nu numai la Atena, ci în întreaga Grecie. Când Eleusis s-a unit cu Atena, probabil în veacul al VII-lea î. Hr., cultul eleusin fusese ridicat la nivelul unui cult de stat. Datele biografice cunoscute sunt sumare. Anul naşterii este dedus după inscripţia de pe Marmura din Paros, conform căreia poetul ar fi avut 35 de ani când a participat la bătălia de la Marathon (490). În primul an al secolului al V-lea participase pentru prima dată la un concurs tragic, alături de Choirilos şi Pratinas, dar prima sa victorie avea să vină târziu, în anul 484. Nu se cunoaşte numele tragediei. Şocul trăit de în august – septembrie 480, când Atena este evacuată şi armata persană condusă de Xerxes incendiază Acropole, trebuie să fi fost unul teribil, chiar pentru un bărbat de 45 de ani, fost luptător la Marathon. Ca majoritatea atenienilor, Eschil se refugiază pe insula Salamina şi vede, din golf, cetatea în flăcări. Într-o scolie la „Perşii” din 429, poetul tragic Ion susţine că autorul „Orestiei” ar fi luptat în bătălia din 20 septembrie 480, când flota persană este învinsă de cea a coaliţiei greceşti. Trăsăturile severe specifice generaţiei marathonomahilor dar şi gloria tragică a luptătorilor de la Salamina sunt considerate în mod curent, prin tradiţie, ca principalele caracteristici ale operei lui Eschil, atât cât o putem cunoaşte astăzi, infim dacă socotim că din cele peste 70 de tragedii şi drame satirice s-au păstrat doar şapte, incluse într-o selecţie din epoca alexandrină. Suda (Suidas, în transcrierea literară a numelui grecesc,  enciclopedie bizantină datând de la sfârşitul secolului al IX-lea d. Hr. sau din secolul al X-lea) menţionează că Eschil a scris elegii şi 90 de tragedii. Scrierea anonimă „Viaţa lui Aischylos”, aparţinând probabil unui grămătic alexandrin, reţine numărul de 70 de tragedii şi 5 drame satirice.

3 Aischylos_1885 
Foto: Eschil, desen din 1885

Eschil ar fi fost de 28 de ori învingător la concursurile tragice. Chiar şi redusă la mai puţin de jumătate (13 victorii, după alte surse), cifra este considerabilă şi vorbeşte de la sine despre popularitatea dramaturgului. În 476 – 475 s-ar fi aflat în Sicilia, invitat la inaugurarea coloniei greceşti Etna. La Siracuza i s-ar fi reprezentat tragedia „Etneenele”, pierdută. E sigur că în martie 472 se joacă la Atena „Perşii”, singura dintre cele păstrate al cărei subiect este istoric, inspirat de evenimentele din 480. Între 471 – 469 Eschil călătoreşte pentru a doua oară în Sicilia, „Perşii”, deja celebră, reprezentându-se la Siracuza. Trilogia tebană („Laios”, „Oedip”, „Cei şapte contra Tebei”, primele două pierdute) primeşte laurii la concursul din 467. După nouă ani, în 458, este premiat pentru „Orestia” („Oresteia”), alcătuită din „Agamemnon”, „Choephorele” („Purtătoarele de prinoase”), „Eumenidele”. Data trilogiei dedicate lui Prometeu („Prometeu înlănţuit”, „Prometeu eliberat”, „Prometeu purtător al focului”) este incertă – poate 457 sau mai devreme. În 472 Eschil prezentase o dramă cu satiri, „Prometeu aprinzător de foc”, adăugată trilogiei din care făcea parte „Perşii”.

4 gipaet barbu 
Foto: Vultur bărbos

O nouă călătorie în Sicilia avea să fie ultima: Eschil moare la Gela, în sudul Siciliei, în 456. Motivele exilului voluntar rămân necunoscute. Epitaful scris de un contemporan sau poate de Eschil însuşi aminteşte gloria generaţiei luptătorilor de la Marathon:
„Atenianul Aischylos al lui Euphorion zace
stins sub această piatră-n câmpul grânoasei Gela.
Despre tăria şi faima lui poate spune dumbrava
sacră de la Marathon, poate şi medul pletos.”

5 Haeckel_Chelonia 
Foto: „Chelonia” (ordinul broaştelor ţestoase), după Ernst Haeckel, „Forme artistice ale naturii”, 1904

Legenda morţii a fost pusă în circulaţie de Suda, care nu dă însă multe amănunte. Este posibil, spuneam, ca întâmplarea să aibă o doză de realitate. Eschil ar fi putut fi lovit de o broască ţestoasă dacă luăm în considerare comportamentul unei specii de vultur, aşa-numitul vultur bărbos, gipaet sau zăgan (Gypaetus barbatus), care se hrăneşte cu oase, tendoane, ligamente. I se mai spune şi „spărgătorul de oase” datorită comportamentului său. Este o pasăre puternică, cu aripile deschise poate măsura aproape 3 metri şi cântăreşte circa 5-6 kg. Îşi ia prada, de preferinţă oase lungi, se ridică până la 100 de metri înălţime, după care ocheşte o piatră sau un teren pietros şi dă drumul osului pentru a-l sparge şi a putea astfel înghiţi fragmentele de os. Trebuie să recunoaştem caracterul senzaţional al acestui comportament absolut real. Nu este însă de mirare, natura depăşind de multe ori imaginaţia. Cum se cunoaşte amănuntul că Eschil era chel, de la înălţime vulturul i-ar fi putut confunda capul cu o piatră şi ar fi lansat preţioasa pradă, carapacea de broască ţestoasă. Şi astfel legenda ar avea o explicaţie raţională, nici ea lipsită de senzaţional.

domeniu: 
categorie: