Istorii mai puţin ştiute: 'Oedip' de George Enescu, la semicentenarul premierei bucureştene

Rubrică realizată de Costin Tuchilă – Luni 22 septembrie se vor împlini 50 de ani de la premiera operei „Oedip” de George Enescu la Opera Naţională din Bucureşti. Spectacolul încheia prima ediţie a Festivalului şi Concursului Internaţional „George Enescu” (4 – 22 septembrie 1958), reprezentând desigur un mare succes atât de public, cât şi în rândul specialiştilor. Fusese urmărit şi de oaspeţii străini prezenţi la festival.

Spectacolul, absolut memorabil, de la montare la interpretarea excepţională a lui David Ohanesian în rolul lui Oedip, dar şi a celorlalţi cântăreţi din distribuţie, avea să se impună, rămânând timp de aproape trei decenii pe afişul Operei bucureştene (record de longevitate) şi fiind prezentat cu succes în turnee în străinătate. Montarea fusese minuţios pregătită, cu entuziasm şi cu risipă de efort. Se cânta în limba română, libretul lui Edmond Fleg fiind tradus (o traducere foarte bună, de altfel) de Emanoil Ciomac. În epoca proletcultismului nu era admisă interpretarea operelor în limba originală, considerându-se că în acest fel accesul „maselor” la cultură (slogan demagogic al comuniştilor) este îngrădit. 

enescu 
Foto: George Enescu (19 august 1881, Liveni – 4 mai 1955, Paris)

În ciuda acceptului dat de autorităţi pentru montarea lui „Oedip” şi a triumfului premierei, cenzura a interzis publicarea cronicilor la acest spectacol. Se pare că respectivii responsabili cu propaganda şi ideologia comunistă s-au speriat puţin, considerând că opera ar fi cam „mistică” şi e periculos să se scrie în presă despre ea. Au scăpat totuşi două sau trei articole în reviste din Cluj şi Iaşi. „Întregul spectacol se bucură de o mare închegare în toate componentele sale şi lasă impresia de neuitat a reconstituirii prin mijloace noi, muzical-dramatice, a operei noastre, a unei adevărate reprezentaţii a tragediei antice. Spiritul acestei tragedii, bine tălmăcit, trăieşte de-a lungul spectacolului «Oedip» – realizare cu care ne putem mândri şi care constituie o culme încă neatinsă în evoluţia spectacolului muzical dramatic în ţara noastră”, scria I. Văleanu (Ilie Balea) în „Tribuna”, Cluj, 27 septembrie 1958.

george enescu 
Foto: George Enescu

În seara premierei, la pupitrul dirijoral s-a aflat Constantin Silvestri, pentru ca, după puţin timp, conducerea muzicală să fie preluată de Mihai Brediceanu, care a realizat mai târziu şi înregistrarea discografică „Electrecord”. Spectacolul din 22 septembrie a fost înregistrat, direct din sala Operei, de Radiodifuziunea Română, banda aflându-se astăzi, în stare bună, în Fonoteca de Aur a instituţiei. Este un document sonor inestimabil. Distribuţia premierei a fost următoarea: David Ohanesian (Oedip), Ionel Tudoran (Laios), Elena Cernei (Iocasta), Nicolae Secăreanu (Tiresias), Alexandru Enăceanu (Creon), George Mirea (Păstorul), Ioan Hvorov (Marele Preot), Valentin Loghin (Phorbas), Jean Bănescu (Paznicul), Ladislau Konya (Tezeu), Zenaida Pally (Sfinxul), Valentina Creţoiu (Antigona), Măria Săndulescu (Meropa). Maestru de cor: Stelian Olariu. Regia artistică: Jean Rânzescu. Scenografia: Roland Laub. Costumele: Ofelia Tutoveanu. Maestru de balet: Gelu Matei.

 d oha
Foto: David Ohanesian (1927 – 2007)

Scriind despre premiera absolută a lui „Oedipe” (când se vorbeşte de varianta originală în limba franceză, se păstrează ortografia franceză) de George Enescu, de la Opera din Paris, din 13 martie 1936, criticul Émile Vuillermoz făcea următoarea remarcă: „Muzica sa în teatru nu deţine clasicul rol pe care i-l dau «criticiştii». Ea nu analizează nimic, nu declamă, ci se mulţumeşte să freamăte cu o sensibilitate miraculoasă. Ea este subconştientul dramei. Forma aceasta eliptică, discreţia şi lirismul ei adânc n-au fost totdeauna înţelese la prima audiţie. Cum să înţelegi de prima dată o astfel de muzică, atât de uimitor lipsită de prejudecăţi, care îşi schimbă mereu forma şi se reînnoieşte cu fiecare situaţie?”
Ne putem întreba astăzi, după 72 de ani de la premiera pariziană a lui „Oedipe”, când opera enesciană este unanim recunoscută şi din ce în ce mai des cântată, ce ar însemna această sintagmă, „subconştientul dramei”, în strânsă legătură cu un fapt muzical.

silvestri 
Foto: Constantin Silvestri (1913 – 1969)

Dacă am raporta „subconştientul dramei” la cele două tragedii ale lui Sofocle, „Oedip rege” şi „Oedip la Colonos”, „topite” de Edmond Fleg în actele al III-lea şi al IV-lea ale libretului său, am spune că ea traduce sensul filosofic. Prin voinţa de a suferi, vinovatul fără vină, universalul Oedip, fiinţă slabă dar conştientă, dezbracă armura tiranică a zeilor şi atinge treapta supremă a purificării. Omul iese învingător din confruntarea cu destinul; la Sofocle, mitul se umanizează. Dacă Eschil urmărea figura eroului în momentul împlinirii blestemului, Sofocle îşi îndreaptă atenţia asupra soartei acestuia. Suferinţele lui Oedip se datorează în mare măsură faptelor sale iar destinul hotărât de zei este mai puţin important. Odată cu Sofocle păşim practic într-o altă etapă a concepţiei asupra desfăşurării tragice, în care situaţiile de individualizare rămân precumpănitoare.

elena cernei 
Foto: Elena Cernei

Dar cum poate fi reflectată această tensiune psihologică într-o operă, fie ea şi de tip wagnerian (mai exact în descendenţă wagneriană)? Libretul scris de Edmond Fleg a ales finalmente o soluţie optimă. Ideea sa de a oferi întreaga istorie a nefericitului erou, concentrând acţiunea într-un singur text unitar care extinde însă evenimentele cuprinse în „Oedip rege” şi „Oedip la Colonos”, s-a dovedit, pe lângă noutatea ei, funcţională în raport cu exigenţele spectatorului modern. Istoria subînţeleasă pentru spectatorul antic, familiar cu mitul, devine astfel cadru narativ coerent pentru dezvoltarea motivelor mitului: motivul blestemului divin şi odată cu el tema limitei tragice, misterul proorocirii, răzbunarea zeilor, motivul monstrului devorator, al luptei dintre om şi forţele naturii, tema eroului civilizator, salvator al colectivităţii, păcatul, vina, motivul vinovatului fără vină, autocunoaşterea, autodemascarea, negarea ordinii divine, pedeapsa, tema morţii ca formă de nemurire. Sacrificarea unităţii de loc şi de timp din tragediile lui Sofocle creează premisele dezvoltării dramatice pe urma preceptelor wagneriene, e adevărat cu mai multă libertate în folosirea leitmotivelor, ca „fir conductor”. În „Opera şi drama”, Wagner considera de altfel mitul lui Oedip „imagine limpede a istoriei omenirii”, apt de transpunere muzicală.

afis%20oedipe%20paris[1] 
Foto: Afişul premierei absolute a operei „Oedipe”, Opera din Paris, 13 martie 1936

Primele două acte refac întreaga legendă a lui Oedip, până la încoronarea ca rege al Tebei. Prologul şi primele trei tablouri „se afiliază, scrie Pascal Bentoiu în „Capodopere enesciene” (1984), unui fel de a vedea şi de a construi romantic, iar ultimele două acte unuia clasic.” Dar unitatea viziunii nu este pierdută în acest fel, dimpotrivă, ea este interpretarea în planul formelor sonore, a arhitecturii proprii acestei opere, a subiectului şi a mutaţiilor produse progresiv în plan reflexiv. Ideea libretistului, care reuşeşte să sintetizeze o naraţiune mitologică întinsă şi mai ales complexă, este transpusă genial de compozitor într-o muzică „psihologică, reflexivă, interiorizată” (Octavian Lazăr Cosma, „Oedip-ul enescian”, 1967). „Muzică psihologică”, adică lipsită de convenţiile curente în dramele muzicale, de orice restricţie, respingând elocvenţa. Este pariul câştigat de Enescu, poate nu totdeauna uşor de înţeles, deşi limbajul său nu este nici un moment greoi, ci permisiv celor mai fine trăiri psihologice, presupuse de dinamica subconştientului.

În „Amintirile lui George Enescu” de Bernard Gavoty, compozitorul oferă cheia înţelegerii acestui tip de discurs muzica care absoarbe libertăţi impresioniste dar şi o anumită tensiune expresivă promovată de expresionismul muzical. Alungarea, pe cât posibil, a efectelor uşoare (pe cât posibil, pentru că muzica la „Oedip” nu este totuşi complet lipsită de efecte, unele chiar onomatopeice, dar realizate coloristic în spirit modern) a nedumerit o parte a criticii. „Această restricţie pe care mi-am impus-o singur – mărturiseşte George Enescu – mi-a dat prilejul să citesc într-o critică apărută în «Figaro» regretele – exprimate cu multă prietenie – ale lui Reynaldo Hahn, care îmi reproşa «dispreţul fată de o întreagă categorie de mijloace artistice şi anume acelea pe care le conferă melodia – sau, dacă vreţi, melosul - ritmul şi stabilitatea tonală.» Dar tocmai acestor tradiţionale mijloace artistice (care se adaptează de bine de rău la subiectele teatrale) nu am vrut să le fac concesii; căutam expresia şi stilul ce se potriveau mai bine cu firea mea şi cu aceea a personajelor mele: trebuia deci să prevăd că voi provoca anumite surprize – şi poate chiar decepţii – în rândul celor care – în teatru – au cultul convenţionalului.”

Fiind un „personaj al tuturor timpurilor”, Oedip şi drama lui pot fi tălmăcite în limbaj modern, adică prin folosirea relativ abundentă a pasajelor declamate, „pe jumătate cântate, pe jumătate vorbite”, a sfertului de ton. De aici impresia de psalmodie, susţinută şi de elementele rapsodice. Această componentă sensibilă este în primul rând răspunzătoare de caracterul psihologic, reflexiv al muzicii enesciene. Citat de compozitor fără rezervă, Émile Vuillermoz remarca şi contribuţia orchestraţiei la consolidarea unei asemenea impresii: „Orchestra nu comentează pe larg evenimentele, le suportă însă, cu un fel de pasivitate tremurătoare. Se înfioară în porniri pline de nelinişte, fără să-i pese de o logică constructivă şi de o retorică simfonică. La picioarele scenei, ea pare oglinda unei ape iluminate sau umbrite de reflexele schimbătoare ale acţiunii. Ea este asemenea omenirii înspăimântate de zei. Apoi, în ultimul act, această tehnică a freamătului face loc unui lirism compact, de o ţesătură bogată, exaltând elementul uman mai presus de fatum (...)” Senzaţia de muzică aproape camerală, în ciuda folosirii unui aparat orchestral uriaş, derivă tocmai din accentul pus pe elementul psihologic, întotdeauna prioritar în „Oedipe” de George Enescu.

domeniu: 
categorie: