Istorii mai puţin ştiute: Sinucidere romantică

Rubrică realizată de Costin Tuchilă – Berlioz e un mic diavol care combină elegant rafinamentul cinic cu grotescul, le amestecă într-o proporţie secretă şi batjocoreşte cu candoare tot ce îi iese în cale. Nu am exagera prea mult, ştiind că retorica exagerării nu l-a ocolit defel, în compoziţia muzicală şi în comentariile critice, unde necesităţile polemice o impuneau.

Să amintim povestea, reală sau nu, cuprinsă în Seara a douăsprezecea, „Sinucidere din entuziasm. Nuvelă adevărată” („Serile orchestrei”, 1852). În fosa teatrului din oraşul civilizat X ***, locul tuturor ironiilor revărsate de maestrul Berlioz, agitaţia verbală îi cuprinde pe toţi, povestea adevărată se anunţă mai ciudată decât cele anterioare prin aspectul ei pasional.

hector berlioz
Foto: Hector Berlioz (1803–1869)

Într-adevăr, nu e puţin lucru să constaţi unde poate duce entuziasmul generat de o operă de artă şi, într-un plan secundar, să observi că personajul acestei pasiuni împinse până la extaz ar putea fi naratorul însuşi, Corsino, prim-violonist al orchestrei şi compozitor. „Să mă ia naiba – trage concluzia Moran, prim-cornist – dacă Corsino, descriind pe provensalul lui, nu ne-a făcut propriul său portret!” Ne situăm în plină poetică romantică, de hipertrofie a eului, în care chipuri, caractere, imagini risipite abundent în povestire, în descrieri, în reflecţiile eroilor sunt detaliile cărora, intuindu-le un traseu conducător, le-ai aflat deja organizarea. Portretul rezultat va fi, fireşte, cel al autorului însuşi, Hector Berlioz. Altul este aici întotdeauna eu, proiecţiile imaginare sunt răsfrângeri ale subconştientului, materializări ale temelor obsedante, ca în nuvelele lui Poe sau în proza lui Chateaubriand şi Nerval. Tema însăşi a nuvelei „Sinucidere din entuziasm”, povestită cu înflăcărare de Corsino, este eminamente romantică. Creaţia artistică depăşeşte stadiul contemplaţiei apolinice, ea devenind scop ultim, suprem al existenţei.

madame branchu 
Foto: Soprana Alexandrine Caroline Branchu, interpreta rolului Giulia la premiera absolută a operei „Vestala” (1807)

Adolphe D*** este un tânăr muzician aflat, în 1808, într-un teatru din sudul Franţei, ca prim-violonist. Are deja o vechime de trei ani. „Era, se vede, unul din acei artişti predestinaţi suferinţei, care, purtând în ei înşişi un ideal de frumos, îl urmăresc fără încetare, urând cu patimă tot ce nu seamănă cu acesta.” Idealul lui era Gluck, ale cărui partituri le ştia pe dinafară.

Pe 15 decembrie 1807 se joacă în premieră la Opera din Paris „Vestala” de Spontini, cu mare succes, cunoscând până în 1857, 213 reprezentaţii numai la teatrul parizian, cifră extraordinară. Vestea se răspândeşte cu iuţeală, curiozitatea este pe măsură, directorul teatrului provensal (probabil Marsilia) îi anunţă includerea în repertoriu. Reţeta este de-acum cunoscută: personajul nostru este sceptic la început, nu poate crede că italianul are un stil mai melodios decât Gluck, pariază că e oribil, „mai binele fiind duşmanul binelui”. La prima repetiţie generală, realizează că se află în faţa unei capodopere, chiar dacă nu-i poate înţelege încă noutatea procedeelor. E speriat de mediocritatea execuţiei de provincie, de limitele confraţilor care nu pot pricepe o partitură atât de complexă. Dar ironia dispare într-o seară. Adolphe pare nebun sau se preface, izbucneşte la adresa colegilor care, prin execuţia lor mizerabilă, dezonorează geniul. Este concediat şi, din acel moment, nu mai are decât un gând: să vadă „Vestala” la Paris, să se lase înlănţuit de „dragostea furioasă, devoratoare”, să plutească într-un fel de reverie delirantă. Bineînţeles că ocazia se iveşte cu ajutorul unei doamne din Paris, Hortense N***, care îi încredinţează direcţia studiilor sale muzicale. Sună pretenţios, dar aceste ocoluri stilistice, combinaţie de politeţe şi îndrăzneală, într-un joc erotic care trece de la exaltare la deznădejde, pregătesc deznodământul tragic. Planurile se confundă cu graţie, aşa cum visul artei se topeşte în dorinţa morţii: „moartea, moartea visătoare şi calmă ca noaptea, după frumoasa expresie a lui Moore, este atunci binele către care aspirăm, singurul pe care ochii noştri, înceţoşaţi de lacrimi celeste, ne lasă să-l întrevedem, pentru a încorona această beţie supraomenească.”

Pissarro - Avenue de l 
Camille Pissarro, „Bulevardul Operei, Piaţa Teatrului Francez: vreme cu ceaţă” (1898)

Cine rosteşte aceste fraze, muzicianul sau scriitorul? Hector Berlioz se dovedeşte în egală măsură dotat pentru proza de ficţiune, tehnica lui literară nu are nici o fisură, fraza e tăiată cu eficienţă stilistică în analiza stărilor psihologice, a succesiunii de luciditate şi întunecare, a timbrelor pe care aceste stări le fac perceptibile.

Hortense mângâie fredonând părul negru al amantului, dar seducţia se destramă când Adolphe îi cere iubitei să-i cânte elegia Vestalei. Pentru aristocrata doamnă, aria e doar o psalmodie plicticoasă. Urmează inevitabila criză de nervi, plecarea, drumul spre Paris, lectura unui foileton critic, un dialog enervant în trăsură cu o „obraznică indiscretă”, întrerupt sec pentru reintrarea în transă.

Afişul care anunţă spectacolul cu „Vestala” îl face pe Adolphe să exulte de fericire. Textul povestirii este cuprins progresiv de febra marii întâlniri. Nu există decât pasiunea delirantă care îl absoarbe, care îl face să uite umilinţa iubirii mediocre. Spectrul morţii este adulat cu frenezie, de la condiţia unei fericiri extatice. Adolphe asistă la un spectacol cu „Vestala”, iar solemnitatea momentului este redată de autor prin inserarea unei pagini de jurnal, scrisă la întoarcerea de la operă.

După două zile, la zece seara, liniştea străzii Rameau este frântă de o împuşcătură. Hortense îşi identifică fostul iubit şi, fireşte, foloseşte ocazia pentru un substanţial profit monden. Vedi Vestala, e poi mori! Adolphe murise fericit.

domeniu: 
categorie: