Portret regizoral: Cristian Munteanu

Comentariu realizat de Costin Tuchilă – Astăzi se împlineşte un an de la moartea regizorului Cristian Munteanu. Îmi amintesc că atunci, în 31 ianuarie 2008, vestea a venit ca un trăznet în redacţia Teatru a Radiodifuziunii Române.

Cristian Munteanu lucrase până în ultimele luni ale vieţii. Discreţia omului, capacitatea sa de a depăşi zâmbind momentele de cumpănă alungau mereu gândurile rele. Artist desăvârşit, unul dintre numele cele mai mari ale teatrului radiofonic, Cristian Munteanu avea darul de a inspira acea seninătate absolut necesară actului creator.

1 c munteanu 
Foto: Cristian Munteanu

Seninătate care înseamnă, în artă, echilibru, bun gust, adecvare a mijloacelor faţă de scopul propus, maturitate. Seninătate care se poate traduce, în cazul artei interpretative, şi printr-o detaşare de bun augur faţă de aspecte fără relevanţă în plan stilistic. Dintr-o discuţie în contradictoriu, aşa cum până la un punct este firesc într-o activitate colectivă cum este realizarea unui spectacol, nu puteai ieşi decât îmbogăţit. Cred că o calitate a unui artist adevărat este să asculte şi alte puncte de vedere şi mai ales să aibă îndemânarea de a le topi într-o energie unică. Sigur, să recunoaştem, este o calitate rară, poate din ce în ce mai rară.

2 C Munteanu 
Foto: Cristian Munteanu

Născut în 25 august 1936, Cristian Munteanu a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti în 1959. Regizor mai întâi la Teatrul din Piatra Neamţ, a fost angajat în 1962 la Radiodifuziunea Română, ca regizor artistic. După decembrie 1989, a devenit primul redactor-şef al Redacţiei Teatru, care fusese până atunci secţie a redacţiei emisiunilor culturale. Practic, Cristian Munteanu a pus bazele activităţii distincte a acestei redacţii în forma în care se desfăşoară ea astăzi. Cele patru decenii şi jumătate dedicate teatrului radiofonic înseamnă peste o mie de spectacole cu piese din toate epocile de creaţie, de la antici la contemporani, ilustrând toate speciile de teatru, de la cele consacrate la formule moderne, cum sunt documentarul teatral sau emisiunile scenarizate.
Amintesc câteva: „Broaştele” de Aristofan, „Orestia” de Eschil, „Odiseea” de Homer, „Electra” de Sofocle, „Cel ce se pedepseşte singur” de Terenţiu, „Henric al IV-lea”, „Othello”, „Troilus şi Cresida” şi „Cymbeline” de Shakespeare, „Tragica istorie a doctorului Faust” şi „Eduard al II-lea” de Marlowe, „Arden din Feversham”, „Viaţa e vis” de Calderón de la Barca, „Faust”, „Torquato Tasso”, „Iphigenia în Taurida” şi „Clavigo” de Goethe, „Maria Stuart” şi „Intrigă şi iubire” de Schiller, „Ruy Blas” şi „Marion Delorme” de Victor Hugo, „Roşu şi negru” de Stendhal, „Pasărea albastră” de Maurice Maeterlinck, „Brand” şi „Rosmersholm” de Ibsen, „Duhul pădurii” de Cehov, „Lungul drum al zilei către noapte”, „Anna Christie”, „Din jale se întrupează Electra”, „Dramele mării” de Eugene O’Neill, „Ciocârlia” de Jean Anouilh, „Cumpăna amiezii” de Paul Claudel, „Serenadă târzie” de Alexei Arbuzov, „Deşertul tătarilor” de Dino Buzzati, „Labirintul” de Fernando Arrabal, „Istoria ieroglifică” de Dimitrie Cantemir, „Răscoala” de Liviu Rebreanu, „Avram Iancu”, „Zamolxe” şi „Arca lui Noe” de Lucian Blaga, „Iată femeia pe care o iubesc de Camil Petrescu, „Salba Mălinei” de Dominic Stanca.          

În toate, amprenta stilistică a regizorului este inconfundabilă. Ea se traduce printr-un simţ aparte al construcţiei teatral-radiofonice, aspect esenţial în această formă de artă, care, adresându-se unui singur simţ, auzul, recompune un univers întreg. Există fără îndoială reguli nescrise ale acestei specii, teatrul radiofonic, pe care Cristian Munteanu îl considera forma cea mai rafinată de teatru. Dar nici una dintre ele nu poate suplini disciplina interioară a artistului, care presupune, pe lângă o cultură teatrală vastă, asimilată organic, fermitatea opţiunii stilistice şi, astfel, capacitatea de reinterpretare optimă a unui text. A unui text care să fie pregătit pentru a deveni spectacol radiofonic, ştiut fiind că sunt puţini dramaturgi care scriu special pentru teatrul radiofonic. Ceea ce la lectura piesei poate oferi o satisfacţie intelectuală deosebită, ceea ce pe scena de scândură poate crea un efect extraordinar, la radio, dimpotrivă, pot să aibă minimă relevanţă, ba chiar să împiedice coerenţa spectacolului. Am avut cu toţii enorm de învăţat de la regizorul Cristian Munteanu, începând cu selecţia şi pregătirea textului până la forma finală a spectacolului, în care fiecare element trebuie să fie aşezat la locul potrivit şi mai ales să aibă justificare artistică. Regizorul, mărturisea Cristian Munteanu, trebuie să facă o orchestraţie. O orchestraţie, îmi permit să adaug, în context, care începe chiar de la forma potenţial radiofonică a textului dramatic. Pe bună dreptate, Cristian Munteanu susţinea că oricâtă invenţie şi fantezie s-ar suprapune peste un text care nu a fost adaptat corespunzător tehnicii teatrului radiofonic, rezultatul va fi sortit eşecului. Că uneori, trebuie, cu regret, să elimini fragmente sau să modifici chiar elemente structurale ale piesei, e de la sine înţeles.

Fără această „suferinţă”, devine imposibil să faci pasul spre transformarea plauzibilă a unui text pentru radio. Este o lecţie pe care am detaliat-o adesea în compania lui Cristian Munteanu, ale cărei secrete le-am asimilat de la un artist puţin dispus, temperamental, să dea lecţii. Avea însă talentul de a se face înţeles, de a convinge fără lungi ocoluri, de a se impune cu eleganţă dar şi de a şti să dirijeze, adică să aşeze la locul cuvenit sugestiile venite de la actori şi de la ceilalţi membri ai echipei, redactor, compozitor, regizor muzical, regizor tehnic. Îmi este vie modalitatea sa de a lucra, fascinaţia artistică – nu e un cuvânt exagerat – trăită colaborând la câteva spectacole în ultimii ani, primite la superlativ, fie că ele se numesc „Adunarea femeilor” de Aristofan, „Comedia măgarilor” de Plaut, „Praznicul ciubotarului” de Thomas Dekker, „Duios Anastasia trecea”, dramatizare de Puşa Roth a nuvelei lui D. R. Popescu, „Mantaua” şi „Moartea lui Ivan Ilici”, dramatizări ale aceleiaşi autoare după textele lui Gogol şi Tolstoi, „O repetiţie moldovenească” de Costache Caragiale sau seria de recitaluri în care un actor interpretează cinci roluri, idee pe care Cristian Munteanu a îmbrăţişat-o cu entuziasm în vara lui 2004, regizând şapte asemenea recitaluri: „Dramele puterii. Cinci personaje în interpretarea actorului Dan Condurache, „Slugi isteţe şi bufoni” –  Horaţiu Mălăele, „Peţitoare şi cumetre” – Dorina Lazăr, „Îndrăgostiţi în teatrul lumii” – Delia Nartea şi Cristian Iacob, „Chipuri ale feminităţii” – Virginia Mirea, „Contraste” – Mircea Albulescu.

domeniu: 
categorie: