Error message

  • Deprecated function: Methods with the same name as their class will not be constructors in a future version of PHP; nodequeue_queue has a deprecated constructor in include_once() (line 1105 of /home/amosnew/public_html/arhiva/includes/bootstrap.inc).
  • Deprecated function: Methods with the same name as their class will not be constructors in a future version of PHP; views_display has a deprecated constructor in require_once() (line 3139 of /home/amosnew/public_html/arhiva/includes/bootstrap.inc).
  • Deprecated function: Methods with the same name as their class will not be constructors in a future version of PHP; views_many_to_one_helper has a deprecated constructor in require_once() (line 113 of /home/amosnew/public_html/arhiva/profiles/openpublish/modules/contrib/ctools/ctools.module).

Preşedinţii României - biografia şi evenimentele ce au marcat mandatele lor

Preşedintele Traian Băsescu încearcă la alegerile de mâine să obţină un al doilea mandat la Cotroceni. În cazul în care acesta va câştiga alegerile, va ajunge al doilea şef de stat, de după Revoluţie, care va deţine două mandate de preşedinte. Ion Iliescu a reuşit acest rezultat dar fără să câştige două scrutinuri consecutive. Cel de al treilea preşedinte al României, Emil Constantinescu a refuzat să mai candideze pentru un al doilea mandat în 2000. Amos News vă prezintă biografia şi principalele evenimente ce au marcat mandatele celor trei şefi de stat din România, de după căderea comunismului.  Ion Iliescu

Ion Iliescu (n. 3 martie 1930, Olteniţa) a fost preşedinte ales al României între anii 1990-1996 şi 2000-2004. În prezent (2009) este presedinte de onoare al PSD.

Iliescu este o figură dominantă şi controversată a politicii româneşti de după 1989. În timpul mandatelor sale a început introducerea reformelor politice, sociale şi economice.

În 2005 a fost începută o anchetă pentru a stabili rolul lui Ion Iliescu în mineriadele din 1990, în care minerii din Valea Jiului, sub conducerea lui Miron Cozma au descins în Bucureşti pentru a înăbuşi manifestaţiile antiguvernamentale. Iliescu declară că scopul anchetei este "răzbunare" împotriva sa. Pe 13 octombrie 2008 Biroul de presă al Ministerului Public a emis un comunicat de presă în care se arată că preşedintele Ion Iliescu nu va fi urmărit penal în dosarul mineriadei din 1990. Procurorii au hotărât că nu sunt suficiente probe pentru ca Iliescu să fie pus sub urmărire penală.

Alexandru, tatăl lui Ion Iliescu, s-a născut în Olteniţa, şi a fost un comunist ilegalist. În decembrie 1931 a plecat clandestin în URSS, unde a participat la lucrările Congresului al V-lea al Partidului Comunist Român ţinut la Gorikovo (lângă Moscova). A mai rămas în Uniunea Sovietică încă patru ani. La întoarcerea în ţară a fost condamnat la închisoare, unde a şi murit.

La vârsta de 9 ani, Ion Iliescu a fost înfiat de mătuşa lui, Aristiţa. Aristiţa avea să ajungă servitoare şi bucătăreasă a Anei Pauker. Ana Pauker l-a ajutat pe Iliescu să fie trimis la Moscova pentru a studia la Institutul Energetic.

Din 1949 este membru al CC al UTM, iar secretar din 1954. La 19 august 1956 a fost ales preşedinte al Comitetului de organizare a Asociaţiilor Studenţeşti, apoi al Consiliului (martie 1957). Ulterior va deveni şef de secţie la CC al PCR (1965), prim-secretar al CC al UTC şi ministru pentru problemele tineretului (1969-1971), secretar al Comitetului PCR Timiş şi Iaşi (pânã în 1977), preşedinte al Consiliului Naţional al Apelor (1979-1984), iar între anii 1965-1984 membru al CC al PCR.

Îndepărtat din Bucureşti de Ceauşescu, după 1971 (fiind printre singurii tovarăşi care nu şi-a făcut autocritica în urma apariţiei "Tezelor din aprilie"), a ocupat funcţia de secretar-adjunct al comitetului judeţean al P.C.R. din Timiş, apoi din Iaşi, din 1984 fiind îndepărtat cu totul din funcţiile de conducere. A avut funcţia de director al Editurii Tehnice până în 1989. Iliescu a fost membru fondator al Frontului Salvării Naţionale (FSN), urmând transformările sale în FDSN (Frontul Democrat al Salvării Naţionale), apoi în Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR) şi în final în Partidul Social Democrat (PSD).

În timpul revoluţiei din decembrie 1989, Iliescu şi o parte a disidenţilor politici au constituit Consiliul Frontului Salvării Naţionale, care a preluat puterea cu sprijinul forţelor armate.

A fost format Consiliul Frontului Salvării Naţionale, care s-a prezentat poporului ca organizator al primelor alegeri libere, după care urma să se autodizolve. O dată cu dizolvarea acestuia, mare parte din membrii au format FSN, care a candidat în primele alegeri şi le-a câştigat cu 70% din voturi.

În opinia lui Iliescu, poporul român trebuie să se obişnuiască cu faptul că adevărul despre revoluţia din 1989 nu poate fi aflat, întrucât nici adevărul despre moartea lui Kenedy nu se cunoaşte.

Emil Constantinescu

Emil Constantinescu (19 noiembrie, 1939 - Tighina, acum în Republica Moldova) a fost preşedinte al României între anii 1996 şi 2000, şi este din 1966 cadru didactic al Facultăţii de Geologie a Universităţii din Bucureşti.

Emil Constantinescu s-a născut la 19 noiembrie 1939 la Tighina (astăzi, Republica Moldova) ca fiu al unui inginer agronom originar din partea de sud a României unde familia sa va reveni în 1943. După absolvirea liceului (1956) s-a înscris la Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti. Obţine Diploma în Ştiinţe Juridice (1960) şi îşi începe activitatea ca judecător stagiar la un tribunal regional. Climatul politic îl determină să renunţe la acest post şi să redevină student la Facultatea de Geologie - Geografie (1961 – 1966).
Este Doctor în Geologie al Universităţii Bucureşti; Doctor ès Sciences al Universităţii Duke, SUA. A parcurs toate treptele carierei universitare ca asistent, lector şi conferenţiar la Facultatea de Geologie (1966 – 1990). Din 1991 şi în prezent este profesor de Mineralogie la Universitatea Bucureşti. Visiting professor la Universitatea Duke, SUA (1991 – 1992). A fost ales prorector (1990 – 1992) şi rector (1992–1996) al Universităţii Bucureşti; preşedinte al Consiliului Naţional al Rectorilor din România (1992–1996); membru al Comitetului permanent al Asociaţiei Universităţilor Europene – CRE (1992–1993; 1994–1998); membru al Asociaţiei Internaţionale a Preşedinţilor de Universităţi – IAUP (1994–1996). Autor a 12 cărţi şi a peste 60 de studii în domeniul geologiei, publicate în reviste ştiinţifice de prestigiu din ţară şi din străinătate. Membru de onoare şi membru ales al Societăţilor geologice şi mineralogice din Marea Britanie, Germania, SUA, Grecia, Japonia; al Societăţii de Geografie din Franţa şi al Societăţii National Geographic din SUA. A ţinut conferinţe la Universităţile Tübingen, Oxford, Standfort, Harvard, Berkeley, Columbia – New York, Georgetown – Washington, Indiana – Bloomington, Rio de Janeiro, Sydney, Praga, Turku, Cairo, Lublin. Distins cu Premiul Academiei Române pentru contribuţii ştiinţifice în domeniul geologiei (1980); Palmas Academicas, conferită de Academia Braziliană de Litere, Rio de Janeiro (2000); medalii de aur şi onorifice ale Universităţii Comenius din Bratislava; Universităţii Caroline din Praga şi Universităţii din Sao Paolo; Medalia Arthur Bertrand, acordată de Academia de Ştiinţe, Institut de France; medalii conferite de Institutul Naţional de Ştiinţe şi Arte din Franţa, Universitatea Paris–Sorbonne şi Universitatea din Amsterdam. Doctor Honoris Causa al Universităţilor din Liège, Atena, Montréal, New Delhi, Beijing, Bilkent – Ankara, Sofia, Maribor, Chişinău, Bangkok, Astana şi al Ecole Normale Supérieure – Paris.

După căderea dictaturii comuniste (decembrie 1989), s-a angajat împreună cu colegi universitari şi intelectuali reputaţi în efortul de democratizare a României, în apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, în constituirea societăţii civile. A fost una dintre personalităţile care au protestat împotriva acţiunilor antidemocratice ale noilor autorităţi în cadrul unui miting de 42 de zile, în aprilie – mai 1990, în Piaţa Universităţii din Bucureşti. După violenţele sângeroase comise de minerii care, la chemarea preşedintelui de atunci, au invadat Bucureştiul în iunie 1990, a fondat împreună cu colegii săi, profesori şi studenţi asociaţia Solidaritatea Universitară. A fost de asemenea membru – fondator şi vicepreşedinte al Alianţei Civice (1990), cea mai importantă organizaţie neguvernamentală din ţară şi preşedinte al Academiei Civice. Aceste asociaţii s-au alăturat partidelor democratice din opoziţie şi au format împreună Convenţia Democratică din România – CDR (1991).

La propunerea Solidarităţii Universitare, susţinută de Alianţa Civică, Emil Constantinescu a fost desemnat candidatul CDR în alegerile prezidenţiale din 1992. A intrat în al doilea tur de scrutin şi a obţinut 38% din voturi în confruntarea cu preşedintele în funcţie. După această primă experienţă politică importantă, CDR l-a ales, în 1992, preşedintele său şi candidat unic pentru alegerile prezidenţiale din 1996. A continuat să acţioneze pentru a întări Opoziţia democratică. Ca urmare, în 1996, CDR a câştigat alegerile locale şi parlamentare iar Emil Constantinescu a fost ales prin vot direct (cu 7 milioane de voturi) Preşedintele României, pentru un mandat de patru ani. În perioada mandatului său prezidenţial (1996 – 2000), România s-a angajat într-un larg proces de reformă în economie, justiţie şi administraţie. Guvernul de coaliţie format de CDR împreună cu Uniunea Democrată a Maghiarilor din România şi Uniunea Social Democrată a accelerat privatizarea şi restructurarea industriei de stat. S-au adoptat legea de restituire a terenurilor agricole şi pădurilor confiscate de regimul comunist, legea de acces la dosarele întocmite de poliţia politică a fostului Departament de Securitate, legea bugetelor locale, legile de combatere a corupţiei şi a spălării banilor. Au fost modificate şi completate legea administraţiei locale, Codul penal, garanţiile pentru respectarea drepturilor omului în procesele penale şi civile. Ca mediator între autorităţile statului, Preşedintele Constantinescu a reuşit să solidarizeze forţele politice şi societatea civilă în depăşirea unor momente de criză guvernamentală, parlamentară şi socială, în soluţionarea unor probleme esenţiale privind regimul juridic al proprietăţii, atitudinea României faţă de conflictul din Kosovo şi acordarea dreptului de survol pentru forţele aviatice ale NATO.

Preşedintele Constantinescu a reprezentat ţara la principalele reuniuni la vârf care au avut ca rezultate nominalizarea României pe primul loc al celui de al doilea val de extindere a NATO (Madrid, 1997; Washington, 1999); începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană (Helsinki, 1999); obţinerea preşedinţiei OSCE pentru anul 2001 şi intrarea în troica OSCE începând cu 2000. Preşedintele Constantinescu a îndreptat în mod hotărât ţara spre intrarea în NATO şi UE, a lansat mari proiecte de dezvoltare a infrastructurii „România la Răscruce”, a promovat sistemul de transport al petrolului şi gazelor din Asia Centrală în Europa Centrală (conducta Constanţa-Trieste). Au fost substanţial îmbunătăţite relaţiile bilaterale de colaborare cu alte state, precum şi cooperarea trilaterală cu ţări învecinate din Europa Centrală şi de Sud – Est. Considerând că, înainte de a fi un an electoral, 2000 era un an decisiv pentru susţinerea candidaturii României pentru integrarea în NATO şi începerea negocierilor cu Uniunea Europeană, Preşedintele Constantinescu a decis să evite orice conotaţie electorală a acţiunilor sale şi să nu candideze în alegerile prezidenţiale pentru un nou mandat. A reuşit să medieze şi să obţină semnarea Strategiei naţionale de dezvoltare economică pe termen mediu de către toate partidele parlamentare. A decis să-şi asume costul politic al nerealizărilor administraţiei în direcţia creşterii nivelului de trai al populaţiei şi a combaterii corupţiei, propunând coaliţiei guvernamentale să susţină candidatura independentă la Preşedinţie a unui tehnocrat, primul ministru al guvernului în funcţie care realiza în acelaşi an prima creştere sănătoasă şi durabilă a economiei româneşti.

Unul din ultimele gesturi făcute în calitate de preşedinte al României a fost graţierea lui Ion Coman, cel care condusese reprimarea revoluţiei din 1989 la Timişoara (73 morţi).

În decembrie 2000, Emil Constantinescu şi-a reluat îndatoririle universitare şi demersurile pentru consolidarea rolului organizaţiilor neguvernamentale ca preşedinte al Asociaţiei pentru Educaţie Cetăţenească, al Fundaţiei Române pentru Democraţie şi preşedinte – fondator al Institutului pentru Cooperare Regională şi Prevenirea Conflictelor. Din 2001 este membru fondator şi membru în Comitetul director al Clubului Politic Balcanic; membru în Board-ul directorilor Institutului Est Vest din New York. Este membru al Board-ului internaţional al Fundaţiei Memorialul victimelor comunismului din Washington. În perioada 2004-2007 a fost membru al Înaltului Consiliu al Francofoniei. Din 2007 este membru al Celulei de reflecţie a Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei Din 2006 este membru în Board-ul internaţional al Centrului Internaţional pentru Tranziţie Democratică din Budapesta şi membru al Academiei Mondiale de Ştiinţă şi Artă din Statele Unite ale Americii. A fost preşedintele comisiei internaţionale de monitorizare a alegerilor parlamentare din Senegal (2001) şi prezidenţiale (2007).

În 2006 devine membru fondator al Fundaţiei Generaţia Europeană şi lansează proiectul Forumul Generaţia Europeană XXI, care are ca scop formarea unei noi elite profesionale şi morale româneşti şi realizarea enciclopediei România 2007 – Starea naţiunii.

Traian Băsescu

Traian Băsescu (n. 4 noiembrie 1951, Basarabi, azi Murfatlar, judeţul Constanţa) este un politician român, actualul preşedinte al României. Până în decembrie 2004 a fost liderul Partidului Democrat. Între 2000 şi 2004 a fost primar al Bucureştiului.

În 2004 a candidat pentru preşedinţie din partea Alianţei D.A. (PNL-PD), câştigând alegerile şi devenind preşedinte al României.

Traian Băsescu s-a născut ca fiu al ofiţerului Dumitru Băsescu, fost muncitor, recrutat de Partidul Comunist Român pentru cariera militară. Conform declaraţiei senatorului Sergiu Nicolaescu, Dumitru Băsescu a fost la Sibiu coleg de şcoală militară cu Victor Stănculescu şi Vasile Milea, avansaţi în timpul regimului comunist la gradul de general, cu funcţii cheie în guvernul Constantin Dăscălescu. Dumitru Băsescu a decedat în anul 2002. Soţia acestuia, Elena Băsescu, este născută în 1928.

Traian Băsescu a absolvit în anul 1976 Institutul de Marină Mircea cel Batrân din Constanţa, Facultatea de Navigaţie, Secţia Comercială.

În anul 1995 a absolvit cursurile avansate în Industria Transportului Maritim ale Academiei Norvegiene, ca bursier al acestui stat.
Activitate politică şi profesională

Între 1981-1987 a fost comandant de navă în cadrul flotei comerciale a RSR. Începând cu 1987 a făcut parte din reprezentanţa Navrom la Anvers. În anul 1989 a devenit director general al Inspectoratului pentru Navigaţie Civilă în cadrul Ministerului Transporturilor, în cabinetul Dăscălescu, funcţie pe care a îndeplinit-o până la Revoluţia din 22 Decembrie 1989.

A fost membru al Partidul Comunist Român. După căderea comunismului a declarat că s-a înscris în PCR doar pentru a putea face carieră în marina comercială.

În primul guvern de după Decembrie 1989, Guvernul Petre Roman, a ocupat funcţia de subsecretar de stat în Ministerul Transporturilor.

 
La sfârşitul anului 2004, după alegerile parlamentare, Traian Băsescu l-a numit pe Călin Popescu Tăriceanu prim-ministrul României, după ce a fost constituită majoritatea parlamentară, prin cooptarea Partidului Conservator la guvernare. La câteva luni după instalarea guvernului Tăriceanu, preşedintele Băsescu, datorită majorităţii fragile a coaliţiei în parlament, i-a cerut premierului Tăriceanu să demisioneze în vederea provocării alegerilor parlamentare anticipate pentru a se putea forma o majoritate confortabilă, necesară trecerii proiectelor de lege pentru aderarea în Uniunea Europeană. Deşi iniţial premierul acceptă un astfel de plan, la scurt timp hotăreşte şi declară că o astfel de decizie ar conduce la o instabilitate administrativo-politică indezirabilă în contextul aderării la UE. În aceste condiţii apar primele disensiuni în interiorul coaliţiei guvernamentale formată din Alianţa D.A., PC şi UDMR. Se formează două tabere, una care susţine acţiunile preşedintelui, iar alta care acuză din ce în ce mai puternic implicarea preşedintelui în viaţa politică şi în activitatea guvernului dincolo de limitele impuse funcţiei de Constituţia României.

Din dorinţa de a fi un preşedinte jucător, Traian Băsescu a acţionat în diverse moduri care au stârnit nemulţumiri în rândul clasei politice, mai puţin în rândurile partidului condus până la funcţia de preşedinte de Traian Băsescu, PD.

Din acelaşi motiv, a fost dificilă şi colaborarea preşedintelui Traian Băsescu cu premierul Călin Popescu-Tăriceanu.

La finalul anului 2008, dupa alegerile parlamentare, Traian Basescu l-a numit pe Emil Boc prim-ministrul României, după ce a fost contituită majoritatea parlamentară, prin constituirea majoritătii între PD-L si PSD în semnării „Parteneriatului pentru România”.

Pe data de 2 octombrie 2009, Traian Basescu l-a remaniat din functia de ministru pe Dan Nica, cea ce a dus la demisia în bloc a tuturor membrilor guvernului desemnati de PSD.

În urma demiterii Guvernului Boc de către parlament prin motiune de cenzură pe 13 octombrie, Traian Băsescu la desemnat pe Lucian Croitoru în functia de prim-ministru.

Pe data de 6 noiembrie 2009, Traian Băsescu, l-a desemnat pentru functia de prim-ministru pe Liviu Negoiţă, după ce Parlamentul nu a validat guvernul format de Lucian Croitoru.

Pe data de 18 ianuarie 2007 PSD a iniţiat o acţiune pentru suspendarea preşedintelui Băsescu, pentru încălcări ale Constituţiei. În avizul din 17 aprilie, Curtea Constituţională s-a exprimat împotriva suspendării, argumentând că faptele incriminate nu au încălcat
Cu toate acestea, în şedinţa comună din 19 aprilie 2007 Parlamentul a votat pentru suspendarea lui Băsescu, cu 322 voturi pentru, 108 împotrivă, şi 10 abţineri. Suspendarea a devenit efectivă în 20 aprilie 2007, după ce Curtea Constituţională a luat act de decizia Parlamentului României.

Ca urmare a Referendumului din 19 mai 2007 suspendarea Preşedintelui a încetat, acesta fiind reconfirmat cu un scor de 74,48% cei prezenti la vot (conform rezultatelor oficiale furnizate de Biroul Electoral Central).

Prezenta la referendumul pentru demiterea presedintelului României a fost de aproximativ 25%.

domeniu: 
categorie: