Scrisoare deschisă: Radu Diaconescu către conducerea Clubului CSM Bucureşti

Marele sportiv Radu Diaconescu, membru de marcă al Naţionalei de Baschet a României în deceniile 7 şi 8 ale secolului trecut, a avut prilejul unor experienţe mai puţin fericite la contactul cu noile realităţi din România pe care a părăsit-o, din motive personale, în urmă cu două decenii.

Veţi găsi explicaţiile necesare cu scrisoarea deschisă pe care a adresat-o conducerii clubului cu care a colaborat mai puţin decât durata prevăzută în contract.

Iată textul lui Radu Diaconescu:  

"Ce au în comun Vasile Popa- Marin Braboveanu, Costel Cernat şi Radu Diaconescu?
Începând cu 1990 când am emigrat în Canada, am lucrat ca inginer de patente la o firmă de avocaţi din Ottawa şi anul acesta m-am pensionat. În tot acest răstimp am rămas legat de sport, mai ales de basket. Delicatul aspect al pregătirii mintale pentru antrenament şi concurs la sportivi, mi-a captat atenţia şi timpul, eu terminând în 1994 un Master în Psihologia Sportului la Universitatea Ottawa. Sportul în România l-am urmărit pe Internet şi în măsura în care este oferit pe postul TVR Internaţional.

Fiind în Bucureşti în Iunie anul acesta, m-am întâlnit cu vechiul meu "prieten" Valentin Samungi, şeful clubului CSM Bucureşti (Primăria Bucureştiului). Mi-a spus că echipa masculină de basket caută un antrenor român. Am înţeles că sezonul trecut fusese prost comparând rezultatele cu bugetul cheltuit de echipa de basket, şi în consecinţă, sezonul 2011-2012 va decide menţinerea sau desfiinţarea acestei echipe.

Datorez foarte mult sportului românesc care m-a educat şi m-a ajutat în mai toate aspectele vieţii, mai ales acolo unde familia ori şcoala pierde controlul asupra adolescentului. Mi-am spus că ar fi minunat să dau înapoi sportului românesc măcar o părticică din cât am primit. Am acceptat postul de antrenor principal şi fără a negocia salariul, am semnat în Iunie a.c. un contract pentru cinci luni, fiind convins că pot ajuta echipa. Idealul meu în sport este şi va rămâne revenirea echipei naţionale în primul eşalon al basketului European. În acest sens, este nevoie de echipe competitive cu jucători români bine pregătiţi de antrenori români. După cinci luni, un alt antrenor urma să preia echipa, eu având bilet de întoarcere în Canada pe data de 20 Decembrie.

La nivel de echipă, clubul CSM a sugerat ca obiectiv rămânerea în Divizia A. S-a stabilit să aducem câţiva jucători străini mai puţin cunoscuţi, la salarii mai mici comparativ cu ceea ce primeau jucătorii sârbi sau americani în anii trecuţi, astfel încât să ne putem încadra în bugetul secţiei. O soluţie agreată a fost identificarea unor jucători canadieni care la terminarea studiilor universitare nu au unde să continue activitatea sportivă, în Canada neexistând campionat naţional de basket.

Am organizat două selecţii în Canada şi am ales trei jucători. Concomitent am discutat cu doi potenţali sponsori. Lăsând în Canada familia, am sosit la început de August în Bucureşti împreună cu cei trei jucători canadieni şi am început pregătirea cu echipa. Până pe data de 11 Septembrie am făcut antrenamente şi am participat la jocuri amicale, campionatul Diviziei A urmând să înceapă la 1 Octombrie.

De la începutul acestei perioade de pregătire, în afara antrenamentelor specifice, am lucrat la formarea unei echipe în care jucătorii să se simtă în largul lor, să se antreneze şi să joace cu plăcere. Am reuşit să înjghebăm un grup care începea să se sudeze într-o adevărată echipă şi aveam speranţe că această echipă va conta în lupta pentru titlul de campioană. Metoda sinergiei pozitive dezvoltată împreună cu profesorul Orlick, conducătorul tezei mele de masterat, s-a dovedit din nou eficientă.

De-a lungul celor cinci săptămâni de pregătire am încercat o colaborare sinceră cu administratorii secţiei de basket, prezenţi pe toată durata pregătirii. Nu am întrebat ce rol au aceşti administratori împreună cu familiile lor într-un cantonament al sportivilor, şi pentru început nu am dat prea mare importanţă felului în care ei se amestecau în treburile de tehnică, tactică, sau cum evaluau jucătorii.

La echipele performante, administratorii asigură echipei condiţii optime pentru antrenament şi concurs, aleargă după sponsori, dar mai presus de toate, nu se amestecă în problemele tehnice ale echipei. Am constatat cu uimire că la echipa de basket CSM, administratorii se consideră un fel de super-consilieri, echipa fiind considerată o jucărie personală, ignorând faptul că toată activitatea este susţinută din banii publici, nicidecum din fonduri private. Ei fac selecţia jucătorilor, decid salariile, modul de antrenament şi tactica de joc!

In viziunea lor, antrenorului îi rămâne doar răspunderea pentru rezultatele echipei.
Pe durata celor cinci săptămâni, am simţit antipatia administratorilor echipei îndreptată către mine, dar şi către directorul sportiv, noi doi nefiind numiţi ori aleşi de ei. Micile comentarii răutăcioase venite de la oameni cu o pregătire limitată, le-am dat uitării. Totuşi, acţiunile care au implicaţii directe în formarea echipei, nu pot fi lăsate în voia soartei. Le-am explicat că antrenorul trebuie să decidă cine vine la echipă şi în ce condiţii, şi numai astfel devine răspunzător în faţa echipei şi a clubului. Este singura cale de success şi aşteptam o schimbare de atitudine din partea lor. A venit fără întârziere!

Luni 12 Septembrie, am fost anunţat de şeful secţiei că pregătirea a mers bine, dar clubul a decis că lucrurile vor merge chiar mai bine dacă eu sunt înlocuit din funcţia de antrenor principal! Din păcate, proverbul spune că "mai-binele este inamicul binelui".

Pentru sănătatea mea, decizia aceasta poate fi benefică, viaţa de antrenor fiind foarte zbuciumată şi plină de frământări, mai ales când funcţionezi într-un mediu ostil performanţei. Regretele mele sunt legate de frumuseţea muncii cu nişte sportivi dornici de performanţă, care progresează de la meci la meci sub ochii tăi.

Regrete am notat şi în vorbele unor jucători cu care am discutat după despărţirea mea de echipă. Se pare că la CSM basket drumul spre performanţă este anevoios, chiar imposibil. Doar în sezonul trecut nu mai puţin decât patru antrenori au fost schimbaţi iar jucătorii străini au părăsit echipa la mijlocul campionatului fiind neplătiţi. Ce păcat că sportivilor nu li se oferă condiţiile necesare succesului.

Revine întrebarea: Ce au în comun Vasile Popa, Marin Braboveanu, Costel Cernat si Radu Diaconescu ? Care ar fi răspunsul...

a) Au jucat basket de nivel European? Au mai fost mulţi alţii de nivel europen.

b) Au jucat împreună şi sunt de vârste apropiate? Mai sunt mulţi alţii pe lista asta.
Din păcate răspunsul este: Au fost antrenori la CSM Bucureşti şi au fost toţi daţi afară de aceeaşi administraţie a secţiei de basket, pentru aceleaşi motive inventate!

In ceea ce mă priveşte, s-au folosit de numele meu pentru a atrage jucători de valoare, dar nu le-a convemit apariţia jucătorilor Canadieni. Doi dintre aceştia au fost înlocuiţi cu jucători Sârbi. Eu am fost iute schimbat căci echipa mergea din ce în ce mai bine şi era pericolul să obţină rezultate frumoase în campionat, după care era mai greu să fiu schimbat. Prevăd că în final locul meu va fi luat tot de un antrenor sârb căci se pare sârbii sunt singurii acceptaţi de conducerea secţiei de basket.

Lipsa de profesionalism a acestei adminstraţii ca şi invidia îşi spun cuvântul în încercările lor repetate de a denigra şi intimida pe cei care cu adevărat au fost nume recunoscute şi antrenori merituoşi în basketul românesc. Tehnicienii basketului îi dezaprobă. Ei continuă făcătura pe banii publici.

Eram dator cu o explicaţie publicului de basket şi prietenilor adevăraţi. Nu-mi fac iluzii că această scrisoare va remedia o situaţie nesănătoasă în basketul românesc. Dimpotrivă, mă aştept la calomnii şi la încercări disperate făcute de cei vizaţi de a mă ponegri, aşa cum le stă în caracter. Şi totuşi, cineva trebuie să aibă curajul să încerce repunerea în drepturi a basketului de competiţie.

domeniu: 
categorie: