'Tragica istorie a doctorului Faust' de Christopher Marlowe, la Teatrul Naţional Radiofonic

Comentariu realizat de Costin Tuchilă – Seria de „Mari spectacole” de la Radio România Cultural (ora 1,30) din această săptămână, dedicată aproape în exclusivitate dramaturgiei lui Goethe, de la naşterea căruia s-au împlinit vineri 28 august 260 de ani, se va încheia la noapte cu  spectacolul Tragica istorie a doctorului Faust de Christopher Marlowe, în regia lui Cristian Munteanu.

Traducerea aparţine lui Leon Leviţchi. Adaptarea radiofonică: Doina Papp. În rolul lui Faust: Ovidiu Iuliu Moldovan. Din distribuţie fac parte: Mircea Albulescu, Virgil Ogăşanu, Ion Pavlescu, Cornel Vulpe, Silviu Stănculescu, Răzvan Vasilescu, Constantin Dinulescu, Alfred Demetriu, Irina Mazanitis, Oana Ştefănescu, Sybila Oarcea, Ruxandra Sireteanu, Dorina Lazăr, Angela Ioan, Jeanine Stavarache, Mitică Popescu, Ion Siminie, Boris Petroff, Liviu Crăciun, Florian Pittiş. Regia de studio: Janina Dicu. Regia muzicală: Romeo Chelaru. Regia tehnică: Vasile Manta.

 o v mold

Ovidiu Iuliu Moldovan

Această înregistrare din 1994 se numără printre cele mai bune spectacole montate de Cristian Munteanu, care a pus în undă de altfel, şi Faust de Goethe (1984), cu Ştefan Iordache în rolul lui Faust şi Mircea Albulescu în cel al lui Mefisto.

marlowe

Christopher Marlowe

Tema intuită de Marlowe în prima lui piesă, Tamerlan cel Mare (1587?), în două părţi şi zece acte, se transformă în laitmotiv în Tragica istorie a doctorului Faust: credinţa în raţiune. Asemenea lui Tamerlan, atoaterâvnitorul identificat de romantici chiar cu autorul său, Faust este o figură titanică. Pactul său cu diavolul este mijlocul prin care Faust încercă să devină stăpânul lumii. Marlowe este cel dintâi scriitor care aduce pe scenă legenda tipic renascentistă a doctorului Faust, marele vrăjitor din Wittenberg, care îşi vinde sufletul diavolului pentru a-şi împlini dorinţa de cunoaştere. Totodată, prin Faust-ul său apare pentru prima dată pe scena engleză o dezbatere filosofică. Sursa lui e cartea apărută în Germania în 1587 şi devenită foarte populară: Faustbuch (sau Volksbuch, Cartea populară), scrisă de un autor anonim şi publicată la Frankfurt pe Main de Johann Spiess. Traducerea engleză a apărut, se pare, foarte repede, în anul următor, semnată P. F.: The History of the Damnable and Deserved Death of. Dr. John Faustus (Istoria vieţii condamnabile şi a morţii meritate a dr. John Faust).

faust johannes

Faustbuch de Johann Spiess

Piesa lui Marlowe s-ar fi jucat în 1592,după cum susţine Dr. F. S. Boas, când s-a retipărit traducerea Faustbook, „în acelaşi timp avertizare şi povestire a minunăţiilor, culegere de bufonerii şi trinitate teologică.” (Harry Levin, The Overreacher. A study of Christopher Marlowe, 1952).

Faustus-tragedy

Oricum, datarea exactă a tragediei lui Marlowe nu este posibilă, dar e cert că el a cunoscut prima ediţie engleză şi tradiţia medievală a personajului. Un Johann sau Georg Faust ar fi trăit în sudul Germaniei, între 1466 şi 1539. S-ar fi născut la Helmstadt şi ar fi studiat medicina, astronomia şi filosofia la Heidelberg, începând din 1483, răspândind apoi misterioasa lui învăţătură prin mai multe oraşe, unde şi-a făcut duşmani dar a avut şi protectori (episcopul de Bamberg ş.a.). Prelat sau magician, ori amândouă, se poate presupune că este una şi aceeaşi persoană cu „Magister Georgius Sabellicus Faustus junior, fons necromenticum, astrologus, magus secondus”, menţionat de Tritenius în 1507. Chiromant, necromant, sodomit, Georg Faustus este semnalat în 1513 la Erfurt, unde un umanist îl descrie ca „un simplu lăudăros, imbecil, care insultă clienţii dintr-un han şi nu-i convinge decât pe ignoranţi”. Este considerat şarlatan şi propagator de blasfemii, ultima semnalare fiind cea din 1532, când autorităţile din Nürnberg îi refuză permisul de liberă trecere acuzându-l de sodomie şi necromanţie. Pe seama lui circulă în epocă o mulţime de anecdote, contribuind treptat la naşterea mitului eruditului care pactizează cu diavolul. Faustbuch este o culegere de anecdote şi farse în proză, în 63 de scurte capitole. Intriga intelectuală conferă atmosferei populare acea frământare absolut necesară pentru a justifica pasiunea cunoaşterii, care depăşeşte spiritul medieval, fiind dealtfel tipic renascentistă. Doctor în teologie la Wittenberg, personajul cărţii anonime, călătoreşte la Cracovia pentru a învăţa magia. Înapoiat în oraşul german, încheie un pact cu Mephostophiles pe 24 de ani, timp în care, vânzându-şi sufletul diavolului, va dobândi toate puterile spiritului şi îşi va realiza toate dorinţele lumeşti. A doua parte prezintă lungul şir de călătorii în care Faust parcurge numeroase experienţe de cunoaştere, de la matematică şi astronomie la magie, şi experienţe de viaţă; finalul este dominat de remuşcările şi sentimentul oribilei damnări trăite de erou în pragul morţii.Goethe va prelua această legendă, intuiţiile lui Marlowe şi resursele mitologice universale ale poveştii lui Faust transformat în imaginea titanului revoltat de limitele capacităţii de cunoaştere a omului. Dar atât Marlowe cât şi Goethe urmăresc, apreciază Vito Pandolfi, să contopească două civilizaţii: cea clasică şi cea medievală, ducând ştiinţa şi religia până în pragul magiei, înzestrându-le cu puteri supraomeneşti, aşa cum i se conferă lui Faust şi de fapt omului modern. Pentru un dramaturg atât de temperamental şi revoltat ca Marlowe, pentru ateismul lui, care l-ar fi putut duce la rug, acest nou mister care devenise atât de popular în epocă, având să rămână multă vreme foarte frecventat, era o temă perfectă pentru a ilustra titanismul şi mai ales un ideal de libertate spirituală care nega orice constrângere dogmatică. Piesa urmează întocmai cele trei grupuri de episoade din Faustbuch, fiind încărcată de elemente teologice, de care Goethe avea să facă abstracţie. Eroul lui Marlowe îşi pune întrebări fundamentale, fiind la început un savant dezgustat de limitele ştiinţei vremii. Deprinderea resorturilor magiei şi puterea demiurgică ar fi singurele care l-ar conduce spre tainele şi voluptăţile lumii dar care ar da şi alt sens libertăţii şi chiar raţiunii lui. Stăpânirea unui magician „e necuprinsă-asemenea gândirii”: „Nu-i vrăjitorul priceput un zeu? / Hai, Faust, creierii ţi-i chinuieşte / Şi află cum s-ajungi un demiurg.”Fără a avea dimensiunea intelectuală a teologului Faust, Tamerlan nu gândea altfel. Gândul îl poartă într-una la necromanţie, pentru că „filosofia-i hâdă şi ceţoasă;/ Dreptul şi medicina-s pentru proşti;/ Teologia-i cea mai rea din toate.” Marlowe are îndrăzneala ca Faust să semneze pactul cu Mefisto cu ultimele cuvinte ale lui Hristos pe cruce: „Consummatum est.” (S-a terminat”). Episoadele călătoriei lui Faust, însoţit aproape permanent de Mefisto, nu sunt tratate pe larg de dramaturg, interesat mai mult de dialogul intelectual şi de un fel de „peisaj” interior reliefat în conversaţie, decât de evenimentul propriu-zis. Acolo unde, în Tamerlan, era un răsfăţ de spaţii şi de acţiuni „eroice”, este acum o înfruntare de atitudini complicate livresc. Dar, desigur, subiectul o impunea. În plus, Marlowe are simţul situaţiei comice, al burlescului, în parte chiar al parodiei, ceea ce a condus la adaptarea şi reprezentarea tragediei sale în diferite forme, inclusiv ca teatru de marionete, combinând-o cu alte episoade din legenda lui Faust. Întâlnirea cu Papa e departe de a avea vreo nuanţă de solemnitate sau reverenţă, semănând mai degrabă cu o dispută la cârciumă, în care comesenii îşi smulg farfuriile şi încheie iute: Faust îl pălmuieşte pe Papa şi toţi fug îngroziţi. Prezenţa corului este oarecum surprinzătoare pentru vârsta teatrală la care se află Marlowe dar eficientă într-o piesă mult mai scurtă decât celelalte, neîmpărţită în acte, fiind alcătuită din 14 scene. Finalul cade brusc. Sufletul bolnav al lui Faust nu mai poate fi salvat, în ultimul ceas de viaţă căinţa şi blestemele la adresa Satanei nu mai au nici un efect. Înainte de a muri, Faust e gata să-şi ardă cărţile.

domeniu: 
categorie: