Yasser Arafat - biografia unui mare conducător

Yasser Arafat, pe numele sau adevarat Mohammed Abdel-Raouf Arafat al-Qudwa al-Husseini, presedintele Autoritatii Nationale Palestiniene si lider al Organizatiei pentru Eliberarea Palestinei (OEP), s-a nascut la 24 august 1929 la Cairo, potrivit celor mai multi dintre biografii sai, insa el a insistat mereu ca s-a nascut la Ierusalim. Arafat s-a nascut intr-o familie de clasa medie fiind al cincilea fiu al unui comerciant din Gaza, iar mama sa era descendenta unui fost muftiu al Ierusalimului.

Liderul palestinian si-a luat numele de razboinic Yasser, care inseamna 'cel norocos'', mentinandu-si numele de familie, Arafat, care inseamna 'creasta' (Arafat este un mic munte situat in apropiere de Mecca). Din 1992, este casatorit cu Suha Tawil, cu 34 de ani mai tanara decat el, cu care are o fiica nascuta in 1995.

In 1946 a plecat la Cairo unde si-a inceput studiile de inginerie. Doi ani mai tarziu, s-a intors in Gaza, unde a infiintat Asociatia Studentilor Palestinieni. S-a inrolat, impreuna cu tatal si fratii sai, in randurile unei militii paramilitare care apara satele arabe de atacurile organizatiilor sioniste 'Irgulki' si 'Haganah'. In 1948 a fost creat statul Israel, iar Arafat a luptat in Ierusalim impotriva fortelor israeliene. La scurt timp dupa aceasta, s-a reintors la Cairo, unde si-a terminat studiile de inginerie.

In Egipt a urmat cursuri militare pe care le-a imbinat cu o intensa activitate politica, creand Uniunea Studentilor Palestinieni, organizatie pe care a prezidat-o din 1952 si pana in 1956. In acel an, 1956, a luptat in armata egipteana ca expert in demolari si sabotaj, impotriva ocupatiei britanice si a obtinut gradul de locotenent.Dupa incheierea razboiului, Arafat a plecat in Kuweit pentru a lucra ca inginer. A intrat in contact cu comunitatea palestiniana si, impreuna cu prietenul sau Salah Khyalaf, a pus bazele viitoarei Miscari de Eliberare Al Fatah (1959). A urmat razboiul din Algeria, tara in care Arafat s-a dus in 1964. In Algeria, s-a imprietenit cu colonelul Bumedian care l-a pus in contact cu liderii Partidului Baas din Siria. La 1 ianuarie 1965 Al Fatah si-a inceput operatiunile impotriva Israelului, iar in randurile acestei organizatii Arafat figura sub pseudonimul de Abu Ammar. Totodata, aceasta data reprezinta momentul crearii OEP.

In 1969, Abu Ammar a devenit purtatorul de cuvant al OEP, inlocuindu-l in februarie acelasi an, la presedintia Comitetului Executiv al OEP, pe Ahmen Al Chukeiri, primul presedinte al OEP. Noul lider al OEP calatoreste apoi in toate tarile arabe si stabileste relatii cu liderii si sefii de stat ai acestor tari. 'Fedainii' sai au fost invitati sa participe la operatiunile desfasurate in timpul razboiului arabo-israelian din 1973. La incheierea razboiului, Arafat reuseste sa obtina recunoasterea miscarii sale si sa se impuna in marile conferinte internationale ca reprezentant legitim al poporului palestinian.

Arafat organizeaza Frontul National Palestinian in Cisiordania si intensifica lupta impotriva 'colaboratorilor' din interiorul teritoriilor ocupate. Liderul OEP incepe sa-si promoveze teoria potrivit careia el si sustinatorii sai nu sunt niste fanatici, ci sunt democrati si antirasisti. In acest mod, obtine ca OEP sa fie recunoscuta in peste o suta de tari in care instaleaza reprezentante diplomatice.

In 1974, Adunarea Generala a Natiunilor Unite a fost scena celebrei declaratii a lui Arafat: 'Tin intr-o mana o ramura verde de maslin si in cealalta o pusca, nu ingaduiti sa cada ramura de maslin'. Un an mai tarziu, ONU recunostea OEP. Presedinte al Comitetului Executiv al OEP din 1969, Arafat a fost liderul indiscutabil al organizatiei militante a palestinienilor. Impreuna cu camarazii sai a fost expulzat din diverse tari arabe, in 1970 din Iordania, in urma asa-numitului 'septembrie negru', in 1976 s-a confruntat cu Siria in Liban, pana in momentul expulzarii, in 1982, in urma invaziei israeliene.

Yasser Arafat s-a stabilit in Tunisia si a revenit ulterior in Liban. In mai 1983, liderul militar palestinian Abu Mousa s-a revoltat impotriva conducerii lui Arafat si, o luna mai tarziu, cei 12.000 de militanti ai OEP in Liban s-au angajat intre ei intr-o lupta feroce, in valea Baqaa. Disidentii, protejati de Siria si Libia, l-au incercuit pe Arafat si pe sustinatorii sai in Tripoli. La 17 noiembrie 1983, ultima reduta a presedintelui OEP a cazut in mainile rebelilor palestinieni. Liderul rezistentei palestiniene si-a dat demisia in dimineata zilei de miercuri, 28 noiembrie 1984, din functia de presedinte al Comitetului Executiv al OEP. La cateva ore dupa aceasta, si-a retras demisia la solicitarea coreligionarilor sai.

La inceputul lui octombrie 1985, aviatia israeliana a bombardat cartierul general al OEP din Tunis. Initial s-a crezut ca Arafat se afla in interior, insa ulterior s-a aflat ca liderul OEP a reusit sa scape cu viata. Intre 20 si 27 aprilie 1987, Consiliul National Palestinian s-a reunit in Alger, in asa-numitul 'Consiliu al Unitatii'. In toamna aceluiasi an a inceput revolta populara palestiniana in teritoriile ocupate, ce avea sa fie cunoscuta sub numele de 'Intifada'.

La 15 noiembrie 1988, cu prilejul reuniunii Consiliului National Palestinian din Alger, a fost proclamat statul palestinian si au fost acceptate rezolutiile 242 si 338 ale Consiliului de Securitate al ONU, respinse pana atunci de OEP, pentru ca presupuneau recunoasterea dreptului la existenta a statului Israel.

Ulterior acestei date, Arafat a efectuat un turneu in Europa pentru a-si explica pozitia si a obtine sprijin in vederea organizarii unei Conferinte Internationale privind Orientul Mijlociu sub patronajul Natiunilor Unite. In martie 1989, Comitetul Executiv al OEP il numeste pe Arafat presedinte al recent proclamatului stat palestinian, ratificat de Consiliul Central al Organizatiei. Mandatul sau urma sa se prelungeasca pana la organizarea unor alegeri libere in statul palestinian, odata incheiata ocupatia israeliana. Arafat si-a consolidat pozitia internationala, dar si pe cea a OEP.

Cu toate acestea, Arafat a avut din nou de suferit pe scena internationala ca urmare a alinierii sale la pozitia Irakului in timpul primului razboi din Golf, care a inceput la 17 ianuarie 1991, dupa ce Irakul a invadat Kuweitul la 2 august 1990. Plasarea de partea Irakului a marcat o distantare a lui Arafat de tari precum Arabia Saudita, de unde primea importante ajutoare economice. Insa Arafat a resusit sa-i convinga pe membrii Consiliului National Palestinian (Parlamentul) sa accepte organizarea unei Conferinte de Pace pentru Orientul Mijlociu, la initiativa SUA, asa cum propusese George Bush tatal la incheierea razboiului din Golf. Conferinta a avut loc la Madrid, la 30 octombrie 1991. Negocierile au continuat la Washington si, desi OEP nu a figurat ca membru al Conferintei, reprezentantii palestinieni s-au mentinut in contact permanent cu Arafat.

Dupa 11 runde de negocieri, la 13 septembrie 1993, Arafat si premierul israelian Yitzhak Rabin, au semnat un acord istoric de pace la Washington, in prezenta presedintelui american Bill Clinton. Cu o strangere de maini deopotriva istorica intre doi oameni politici considerati pana atunci drept dusmani ireconciliabili, a inceput o noua etapa a procesului de pace. Dupa semnarea acordului, Arafat s-a intors in postura de erou la Tunis, unde se afla cartierul general al OEP, si a inceput o runda de convorbiri cu liderii arabi din regiune pentru a dezbate evolutiile procesului de pace.

La 6 octombrie 1993 au inceput primele negocieri intre Arafat si Rabin in vederea punerii in aplicare a acordului semnat la Washington. Ulterior, Arafat a efectuat o vizita oficiala la Bruxelles, sediul institutiilor Uniunii Europene, unde a fost primit, pentru prima data, cu onorurile destinate unui sef de stat. Dupa cateva luni de negocieri, Arafat si Peres au avut de negociat principalele probleme derivate din acord, mai intai la Oslo (22 ianuarie 1994) si, mai tarziu, la Davos (30 ianuarie 1994), ca urmare a severelor dificultati de care s-a lovit comitetul tehnic palestiniano-israelian. Dupa multe amanari, din cauza solicitarilor pe care Arafat le-a adresat Israelului in ceea ce priveste asigurarea securitatii sale personale, Arafat si Rabin au semnat la Cairo, la 4 mai 1994, acordul privind autonomia in Gaza si Ierihon.

De la acea data, a inceput retragerea trupelor israeliene din aceste doua teritorii, fiind inlocuite de forte palestiniene de securitate. Arafat, in calitate de presedinte al noului 'stat', a intrat triumfator in noua Palestina, ce cuprindea teritoriile din Gaza si Ierihon, la 1 iulie 1994, la 27 de ani dupa ce calcase pentru ultima oara in aceste locuri. La 20 ianuarie 1996 au avut loc primele alegeri libere din Palestina (Gaza si Cisiordania), iar miscarea Al Fatah a obtinut 67 din cele 88 de mandate ale parlamentului. La 12 februarie, Arafat depunea juramantul in calitate de intaiul presedinte al Autoritatii Nationale Palestiniene (ANP), postura din care s-a confruntat cu probleme interne precum cazuri de coruptie sau terorism. Denunturile cu privire la coruptie au destabilizat guvernul sau in numeroase ocazii, facandu-l pe Arafat ca, la 5 august 1998, sa anunte o remaniere a executivului sau.

In urma unui esec initial, inregistrat in cadrul summit-ului de la Washington, din 1-2 octombrie 1996, Arafat si premierul israelian de la acea vreme, Benjamin Natanyahu, au semnat in cele din urma, la 23 octombrie 1998, Acordurile de pace de la Wye in prezenta presedintelui american Bill Clinton si a regelui Hussein al Iordaniei. La 4 septembrie 1999, Arafat si noul prim-ministru israelian, Ehud Barak, au semnat la Sharm El Sheikh (Egipt) intelegerea privind punerea in aplicare a acordurilor de la Wye care modifica termenii si calendarul acordului semnat in 1998. Intre 11 si 25 iulie 2000, sub mediarea lui Bill Clinton, a avut loc la Camp David un summit intre Arafat si Barak, care s-a incheiat printr-un esec. In decembrie 2001, procesul de pace intra intr-o criza grava dupa intensificarea atentatelor sinucigase comise de palestinieni impotriva obiectivelor israeliene si in urma represaliilor fortelor israeliene care au atacat mai multe pozitii ale ANP din Ramallah, inclusiv Ministerul de Interne si birourile lui Arafat. Yasser Arafat a trecut atunci printr-una dintre cele mai grele perioade, dupa ce premierul israelian Ariel Sharon i-a impus arestul la domiciliu, facandu-l raspunzator de escaladarea violentelor si impiedicandu-l sa participe la slujba de Craciun, fapt ce a atras criticile comunitatii internationale. Incercuit de armata israeliana la cartierul sau general din Ramallah, Arafat nu a mai avut voie sa iasa pana in octombrie 2004 cand, fiind foarte grav bolnav, s-a permis transportarea sa in Franta, unde a fost internat intr-un spital militar.

Arafat s-a vazut nevoit sa supravietuiasca nu doar din punct de vedere politic, dar si numeroaselor atentate impotriva sa, din care a scapat intotdeauna cu viata. La 7 aprilie 1992, avionul sau a disparut in desertul Libiei din cauza unei furtuni de nisip in care au murit trei persoane. Liderul palestinian a fost gasit a doua zi ranit, fiind transportat la un spital din Tripoli unde a fost supus unei examinari medicale, insa viata sa nu a fost in pericol. Totusi, la 1 iunie a fost internat intr-un spital din Iordania, unde i s-a extirpat un cheag de sange aflat pe creier, consecinta a accidentului aviatic.

In octombrie 1969, a reusit sa scape cu viata, la Amman, in urma exploziei unui pachet-capcana. In 1971 a supravietuit unei ambuscade pe Platoul Golan, incident in care si-a pierdut viata soferul sau. In aprilie 1973 a reusit sa scape dintr-un asalt lansat de un comando israelian, soldat cu moartea a trei dintre colaboratorii sai. Zece ani mai tarziu, in 1983, a scapat din nou, insa una dintre garzile sale de corp a fost impuscata mortal pe soseaua ce face legatura intre Tripoli (Libia) si Damasc (Siria). In 1985 s-a salvat de bombardamentele israeliene asupra cartierului general al OEP din Tunis, cand si-au pierdut viata 17 persoane. Ultimul atac caruia i-a fost tinta l-a reprezentat un bombardament israelian efectuat la 13 decembrie 2001 impotriva unui comisariat de politie aflat in apropierea birourilor sale din Ramallah.

Yasser Arafat a primit mai multe premii internationale pentru pace, intre care 'Medalia de Aur Joliot Curie', acordata de Consiliul Mondial al Pacii (1979); Premiul onorific din partea Comitetului Islamic de la Handar Abad din India (1981); Premiul pentru cooperare internationala 'Printul de Asturias' (1994); Premiul Nobel pentru Pace (decembrie 1994).

domeniu: 
categorie: