Publicat: 17 Iulie, 2017 - 00:00

Probabil puțini scriitori ajunși în situația lui Lucian Dan Teodorovici (nu le doresc!) vor fi gândit ca el: să scrie despre tot ce i se întâmplă, să supraviețuiască prin ficțiune. Adică un bărbat află că are cancer, decide să scrie o carte în care să noteze tot ce i se întâmplă, tot ce îi trece prin minte, aproape terapeutic. Îndemnul îl află în realitate: la Cluj, plimbându-se pe stradă cu soția, vede aruncată printre gunoaie o pancartă pe care stă scris cu litere mari, mov, pe fond negru: Writing is the only way of life. Peste patru zile începea prima ședință de chimioterapie.

Își impune de la început forma: ”O să tratez cartea asta ca pe-un soi de jurnal, în prima parte a fiecărei notaţii, a fiecărui capitol. În partea a doua, o să vin cu câte o poveste din trecutul meu foarte recent, mai exact din perioada de trei săptămâni petrecută în cea mai mare parte a ei în Cluj. Şi voi lăsa un semn grafic să despartă cele două secţiuni.”

Cartea poate fi înțelesă parțial ca autobiografie – deși nu e. Ca ficțiune – deși nu e în totalitate. Nu e un roman despre cancer, deși despre boala aceasta e vorba mai tot timpul. Are mereu cu el un caiet în care își notează toate formulările, tot ce-i trece prin cap. Traumele proprii sunt descrise în treacăt. Autorul spune în permanență povești despre el și despre alții – între ele, minunata istorie a bărbatului care strigă câinii. Nu e o carte senină, dar nici una a desperării.

Cel mai important mi s-a părut că este o carte despre importanța sau necesitatea scrisului, despre ce înseamnă scrisul pentru un scriitor.

Iată un fragment care dezvăluie intrensitatea întregii cărți:

”Într-o zi, a doua sau a treia după operaţie, am rugat-o pe asistenta care-mi schimba pansamentele să nu-mi pună imediat bandajul, pentru că aş vrea să văd <<cum a ieşit treaba>>. Cam aşa i-am zis. A ezitat o clipă, apoi a zâmbit şi mi-a dat voie să fug în salon, pentru a mă studia în oglindă. Şi exact asta am făcut, vreme de vreo cinci minute: mi-am sucit gâtul în diferite poziţii spre oglinda de deasupra chiuvetei.

Iar dacă tot a venit vorba despre oglindă, mi se pare că ar fi un moment prielnic pentru a-mi începe episodul cu o digresiune, cu o amintire despre o altă oglindă. Una veche de când lumea, dreptunghiulară şi legată cu o sfoară oarecum roşie, în fapt destul de maronie pe alocuri, de-un cui înfipt în peretele bucătăriei de vară a bunicilor mei. Şi nu doar că era veche, ci şi arăta la fel. Argintul sau aluminiul, ce-o fi fost acolo, dincolo de sticlă, căpătase în timp sute de puncte întunecate, care scădeau măcar un pic, cinstit vorbind, calitatea imaginilor. Ziceai că-i un cer de noapte pe negativ fotografic: hăul era lucios, iar stelele se adunau într-o puzderie de negru punctiform. Şi nu mă duc aiurea în metaforă, chiar vreau să subliniez în felul ăsta că oglinda aia elibera un mic univers pentru mine. Întrucât dădea spre curte, mă apucase în copilărie ideea că pot spiona ce se-ntâmplă afară fără ca nimeni să-şi dea seama că o fac. Multă vreme am stat deci cocoţat pe-un scaun, în faţa acelei oglinzi şi cu spatele la curte, privind prin colţurile lăsate nesufocate de reflexia feţei mele ce se întâmpla <<dincolo>>. În felul ăsta, limitat de unghiuri de nouăzeci de grade şi de multe puncte negre, o vedeam pe bunica dând cu mătura. Sau îl vedeam pe bunicul hrănind raţele. Vedeam când ne intra în ogradă vreun vecin sau vreo vecină. Vedeam câinele, cel mai des, scărpinându-se de purici sau străduindu-se să descopere, cu dinţii, punctul slab al vreunui ciolan. Cam aşa se desfăşura spionajul meu. Imagini simple, obişnuite. Dar, pentru că le vedeam pe ascuns, prin puterea oglinzii, ele câştigau mult în importanţă, aşa încât unele mi-au rămas şi azi în memorie. În oglinda aia am văzut, adică, unghiuri dintr-o lume care azi îmi lipseşte tare mult.”

O poveste reală, un roman autobiografic până la un  punct, o carte cu multe sensuri pe care ești nevoit să le umpli.

 

 

Lucian Dan Teodorovici – Cel care cheamă câinii. Editura Polirom. 260 pag.

Topic: 

Format: