Publicat: 9 Iulie, 2018 - 00:00

Încă un roman de Dan Stanca, unul dintre puținii romancieri români, poate singurul, care, an de an, tipărește cel puțin o carte nouă (a ajuns la peste 25). Cu vreo zece, doisprezece ani în urmă, criticul literar Alex Ștefănescu îi făcea un portret minunat: „Dan Stanca este un halucinat, un deznădăjduit care strigă în zadar în hărmălaia generală, un patriot fără țară, fiindcă țara (aceea din memoria lui culturală) s-a schimbat și a devenit de nerecunoscut. Deși își câștigă existența ca ziarist (la România liberă), trece prin lume absent, insensibil la realitatea imediată. Cu părul cărunt și rebel, cu fața îngustă, cu ochii de un negru scânteietor, pare propovăduitorul unei religii exotice, rătăcit în babilonia de jeep-uri și căruțe, fast-food-uri și blocuri muncitorești din București. Acest personaj, care se îmbracă modest și nu-și dă importanță în niciun fel, care vorbește puțin și fără tragere de inimă chiar și cu apropiații săi, care nu-și face apariția la recepții decât rareori și atunci numai pentru a-și îndeplini o obligație profesională, se numără printre cei mai valoroși prozatori afirmați după 1989. Cei mai valoroși prozatori apăruți după 1989 sunt, ca să nu rămânem evazivi, Mircea Cărtărescu și Dan Stanca. Primul, cunoscut dinainte ca poet, a făcut senzație cu romanul Orbitor. Al doilea, practic un necunoscut, ar fi putut și el să facă senzație - dar n-a făcut, pentru că nu i s-a dat suficientă atenție - cu numeroasele sale romane publicate în avalanșă”.

Romanul apărut în acest an se deosebește, în mare măsură, până la un punct, de precedentele, pentru că e mult mai ancorat în realitatea românească așa cum o știm. Și, cu deosebire, construcția și stilul diferă de precedentele romane, stufoase și cu enorme digresiuni eseistice. E povestea a patru generații ale unei familii – începe în 1918 și sfârșește în zilele noastre - și a unui timp în care țara s-a transformat radical. Străbunicul, bunicul, tatăl și fiica construiesc pe rând nu doar destinul tragic al unei familii, ci și o parte din destinul tragic al țării. „Am încercat – spune autorul - să evit tentaţia unei fresce minuţioase şi chiar plictisitoare şi să pun în prim-plan esenţele, subscriind la ceea ce spunea Cioran, că vom ajunge într-o vreme cînd nu vom mai citi decât telegrame şi rugăciuni. Romanul acesta este aşadar o contopire a rugăciunii cu telegrama...”

Un tânăr dintr-un sat din sudul țării (dar putea fi de oriunde) ajunge la facultate, coleg cu viitori mari oameni ai nației, e influențat de ei, între aceștia Nichifor Crainic, ajunge profesor de țară, își schimbă numele, cade sub mrejele mișcării extremiste de dreapta, va avea de suferit după sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Fiul său Emilian aderă la comunism, îl are ca mentor, între alții, pe Silviu Brucan, și își ratează și el destinul. Fiul acestuia, Alexandru, fuge din țară și ajunge să lucreze pentru postul de radio ”Europa liberă” și mentor îi este Noel Bernard. Iar fiica lui, Andreea Bianu Meinhof (mama ei era nepoata celebrei extremiste și teroriste Ulrike Meinhof), născută după 1990, cade sub influența unui propovăduitor islamist, care îi predă ”lecția aspră a dezinvidualizării”, și aruncă în aer un mall din București, în timpul exploziei murind împreună cu tatăl ei, întâmplător ajuns acolo.

Dar dincolo de trama ca atare, sunt extraordinare, pe de o parte, părțile în care reiese cum e subjugată o țară, iar, pe de altă parte, portretele unor personaje, mai ales ale unora care chiar au trăit până de curând – Silviu Brucan, cel cade mereu în picioare, indiferent de regim, și Noel Bernard, chiar și celebrul Nae de la Europa liberă (N.C.Munteanu?). Peste toate, transformarea țării e ilustrată spre final într-un paragraf sugestiv: ”Cartierul muncitoresc  de odinioară era acum cu totul schimbat, iar blazonul său de fief al clasei muncitoare, pierit era pe veci. Nu mai vedeai tipul clasic de proletar, cu acea uitătură de șoim prin care-și exprima încrederea nestrămutată în partid și în viitor, nici pe muncitorul de mai târziu, ponosit și cu privirea cenușie, unde se depozita drojdia idealurilor înșelate, nici chiar pe întreprinzătorul de la începutul anilor 90, căruia îi intrase ca un cui în cap sloganul <<time is money>> și voia să scoată bani din piatră seacă. Cartierul avea noi locatari care-și cumpărarseră teren și-și construiseră imobșle cochete, ca o ironie a sorții, taman pe locul unde altădată fuseseră fabrici. (…) Dispăruseră până și șomerii care, ca niște dulăi, ieșeau la drumul mare pentru a înhăța ce se nimerește.”

În cele din urmă, Dan Stanca revine, totuși, la temele sale favorite, pentru că, se știe, e un ”promotor aproape singular al radicalismului spiritualist și metafizic într-o literatură aflată sub zodia relativismului, el este în același timp un reprezentant de frunte al celei mai importante tendințe din proza noastră postdecembristă: realismul vizionar și apocaliptic.” (Paul Cernat). Fiica Andreea Bianu Meihof învață, e convinsă că ”lumea trebuie anihilată, creația asta care nu se mai isprăvește trebuie adusă în punctul zero, ca un șarpe care-și mușcă coada, să vadă toți că nu sunt nimic, fiindcă unul ca mine vine în fața lor și poate să-i șteargă ca pe niște gângănii neînsemnate. Dar nimicul îi și poate transfigura.”

 

 

Dan Stanca – Detonarea. Editura Polirom. 251 pag.

 

 

 

Topic: 

Format: